Profesia de avocat - necesitate, artă, talent, vocaţie

Societatea românească are nevoie de o justiţie puternică, credibilă şi transparentă, aceasta realizându-se prin toţi cei care concură la înfăptuirea ei - judecători, avocaţi, grefieri, jurişti, notari, executori judecătoreşti, procurori, poliţişti - pentru care voinţa politicului este cea determinantă, ală­turi, bineînţeles, de o armonizare a tuturor intereselor ce se leagă de cei implicaţi în a înfăptui o justiţie adevărată şi puternică.

Societatea modernă a înregistrat o dezvol­tare accentuată în toate domeniile vieţii. Chiar şi problematicile litigioase au căpătat un grad ridicat de dificultate, de o complexitate aparte.

Studierea fenomenul, aflarea căilor şi modalităţilor de rezolvare a litigiilor îl poate pune pe potenţialul justiţiabil în faţa unor situaţii de fapt cărora nu le va putea face faţă în lipsa unei pre­gătiri continue, adecvate la noile cerinţe ale societăţii. De multe ori ştii că ai dreptate, dar acesta nu-ţi este recunoscută de cel care trebuie, din lipsa puterii de a convinge pe cel în drept să stabilească adevărul prin mijloacele şi modalităţile specifice.

De aceea, o justiţie modernă - de tipul celei la care tindem şi noi - nu se va putea realiza (pe lângă un corp de magistraţi de elită) fără un corp de jurişti în general şi în mod deosebit de avo­caţi, care sunt atraşi şi trebuie să contribuie la înfăptuirea actului de justiţie, fapt ce presupune un înalt profesionalism, debarasarea de mentalităţile învechite ce au ţinut de o justiţie limitată şi, nu în ultimul rând, devotament, conştiinţă şi bună-credinţă.

La prima vedere putem afirma că pentru a profesa cu succes avocatura este nevoie de talent, însă practica dovedeşte că talentul este perfecţionarea continuă a înzestrărilor existente în fiecare dintre noi şi îndeosebi a inteligenţei.

Exercitarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii, şi anume:

•  de principiul legalităţii,

•  de principiul libertăţii şi egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii,

•  de principiul independenţei justiţiei, a autonomiei şi descentralizării,

•  principiul păstrării secretului profesional.

Cunoştinţele şi înalta pregătire a avocatului, îl ajută mai mult sau mai puţin la derularea procedurilor şi a respectării principiilor ce guvernează judecata cauzelor, la demonstrarea şi convingerea cu privire la dreptul pierdut, în contextul general pe care judecătorul trebuie să-l respecte, cel al imparţialităţii şi al unui rol activ echidistant şi nepărtinitor.

Practica a demonstrat totuşi, ca o excepţie de la regulă , că în unele situaţii, e drept mai simple, deşi părţile implicate nu aveau pregătire juridică, acestea au ştiut să-şi apere interesul şi chiar să colaboreze cu instanţa potrivit proce­durilor, în vederea stabilirii adevărului, Aceeaşi practică judiciară a demonstrat că în procesele cu un grad ridicat de dificultate şi complexitate nu pot face faţă decât adevăraţii profesionişti, care sunt avocaţii .

Cel mai important scop al exercitării acestei profesii îl reprezintă promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice, avocatul supunându-se în primul rând legii şi statutului profesiei sale.

În exercitarea dreptului la apărare, drept recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, prevăzut de pactele şi tratatele la care România este parte, avocatul are atât dreptul cât şi obligaţia de a asigura prin toate mijloacele legale şi procesuale, liberul acces la justiţie, un proces echitabil, indiferent de natura cauzei sau calitatea părţilor , fără nici o discriminare - directă sau indirectă - , bazată pe sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau activitate politică.

Calitatea prestaţiilor avocaţiale a crescut mult. Activitatea avocaţilor a luat noi dimensiuni în privinţa calităţii şi a subtilităţii, în detrimentul mediocrităţii, al formalismului şi al comportamentului liniar, lipsit de sensibilităţi logico-juridice şi estetico-juridice.

Avocatul din zilele noastre, pentru a-şi construi o carieră juridică de succes, trebuie să-şi perfecţioneze continuu calităţile personale având în vedere evoluţia şi dinamica actuală a economiei naţionale, înţelegerea perfectă a mecanismelor fenomenului juridic, dezvoltarea continuă a cunoştinţelor şi competenţelor în domeniul comunicării şi al relaţiilor interumane, flexibilitate şi rapiditate în activităţile curente, descoperirea de noi moduri de a crea şi de a oferi servicii şi consultanţă de valoare, analizarea şi verificarea constantă a activităţii desfăşurate, a calităţii strategiilor abordate.

Libertatea şi independenţa profesiei de avocat sunt atribute exclusive ale avocatului în promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale clienţilor săi, în temeiul legii şi al statutului profesiei de avocat.

Îndatoririle avocatului, în exercitarea profesiei sale, sunt, conform statutului, exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de confraternitate , care constituie principii esenţiale ale profesiei de avocat. Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum şi în viaţa privată.

Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este destinată să asigure publicului informaţii cu privire la activitatea desfăşurată de acestea . Publicitatea trebuie să fie veridică, să respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi prudenţă . Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la identitatea clienţilor sunt interzise.

Avocatul are obligaţia să poarte robă în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti, să poarte insignă şi să deţină legitimaţie de avocat , cu care se identifică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor publice, precum şi cu alte persoane juridice şi fizice, inclusiv în faţa avocaţilor, cu care intră în contact în exercitarea activităţilor sale.

Misiunea avocatului trebuie să se bazeze pe respectul faţă de această profesie şi faţă de colegi, precum şi pe căutarea perfecţiunii. Atitudinea avocatului din zilele noastre trebuie să fie una cat mai competitiva , pentru că în această societate de consum se aşteaptă atât servicii de maximă competenţă, cât şi cunoştinţe profesionale temeinice.

Avocatul are un rol extrem de important în înfăptuirea actului de justi­ţie, asigurând şi facilitând comunicarea specifică la nivelul cores­punzător dintre justiţiabilul fără pregătire adecvată şi instanţă . Prestaţia calificată a avocatului pentru clientul său constă în aceea că el ştie să preia forma brută a datelor, a problematicilor, să le prelucreze şi să le înfăţişeze judecătorului într-o formă nouă, elevată şi ştiinţifică, uşor accesibilă şi de înţeles , făcându-le utile, concludente şi pertinente cauzei. Utili­tatea avocatului rezidă şi în faptul că judecătorul, în imparţialitatea sa, se bazează pe sintagma „daţi-mi probele şi vă voi da adevărul". Judecătorul, se limitează strict la a pretinde să i se do­vedească ce se cere, prin mijloacele cerute de lege.

Activitatea avocatului nu trebuie privită ca un lucru simplu. El trebuie să-l ajute pe magistrat să descopere adevărul, uneori foarte bine deghizat şi ascuns în hăţişul realităţilor socio-economico-umane, de minciună ori rea-credinţă, interpu­nându-se între problematica litigioasă a justiţiabilului şi lege .

Pe de o parte, avocatul trebuie să ştie ce vrea clientul său şi, respectiv, ce cere şi poate da legea, pe de altă parte, el trebuie să cunoască şi realitatea faptelor ce au determinat natura litigioasă a cauzei deduse magistratului, chiar dacă nu este prea avantajoasă pentru clientul său , pentru a se putea apoi raporta la cea de a doua relaţie determinată de lege şi conştiinţa sa.

Într-o societate întemeiată pe valorile democraţiei şi ale statului de drept, avocatul are un rol esenţial , fiind indispensabil justiţiei în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor fizice şi juridice, ca şi sfătuitor şi apărător si reprezentant al clientului său.

Avocatul îndeplineşte o multitudine de îndatoriri şi obligaţii faţă de client, faţă de autorităţile şi instituţiile la care îşi asistă sau reprezintă clientul, faţă de profesia sa în general, faţă de fiecare avocat în particular, precum şi faţă de public.

Avocatul nu poate fi supus, în exercitarea profesiei sale, nici unei restricţii, presiuni, constrângeri sau intimidări din partea autorităţilor sau instituţiilor publice, a unor persoane fizice sau juridice, deoarece libertatea şi independenţa sa sunt garantate de lege . Dar această independenţă nu poate prejudicia interesele clientului său, avocatul fiind dator să dea acestuia sfaturi juridice şi să acţioneze numai în limitele legii.

După cum afirmă şi domnul Tudorel Butoi în lucrarea sa „ Tratat universitar de psihologie judiciară” , avocatul nu este doar un artist înzestrat cu o inteligenţă sintetică, ci şi un om de ştiinţă cu aptitudini analitice şi, mai mult decât atât, un adevărat profesionist.

Rezultatul muncii sale se regăseşte în comportamentul şi atitudinea sa procesuală. Din momentul angajării sale de către justiţiabil, avocatul preia „necazul" acestuia, cu trăirile şi sentimentele pe care trebuie să le asimileze şi să le alinieze propriilor sentimente şi trăiri. Totodată, între avocat şi parte se naşte şi un con­flict de interese, liber acceptat, prin faptul că serviciile avocatului vor trebui plătite de parte -client - iar în contul plăţii apărătorul trebuie să facă totul pentru ca, în cele din urmă, clientului său să-i fie reparat sau recuperat dreptul pierdut sau încălcat prin actul judecăţii.

Relaţiile dintre avocat şi clienţii se bazează pe onestitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi nu în ultimul rând, pe confidenţialitate.

Avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată .

Secretul profesional vizează toate informaţiile şi datele de orice tip, în orice formă şi pe orice suport, furnizate avocatului de către client în scopul acordării asistenţei juridice şi în legătură cu care clientul a solicitat păstrarea confidenţialităţii, precum şi orice documente redactate de avocat, care conţin sau se fundamentează pe informaţiile sau datele furnizate de client în scopul acordării asistenţei juridice şi a căror confidenţialitate a fost solicitată de client.

Pentru asigurarea secretului profesional, avocatul are obligaţia să se opună la percheziţionarea domiciliului, a sediului profesional principal, secundar şi al biroului de lucru, precum şi la percheziţia corporală, cu privire la actele sau lucrările cu caracter profesional aflate în locurile susmenţionate sau asupra sa. Avocatul este obligat să se opună şi la ridicarea înscrisurilor şi bunurilor constând din acte şi lucrări cu caracter profesional.

Consultaţiile juridice sunt acordate de avocat în scris sau verbal, prin redactarea sau furnizarea către client - prin orice mijloace - a opiniilor juridice şi a informaţiilor cu privire la o anumită cauză dată spre rezolvare, prin elaborarea de contracte, convenţii, statute şi alte acte juridice, precum şi prin asistarea clientului la negocieri referitoare la aceasta.

Avo­catul trebuie să facă totul (obligaţia de diligenţă - de mijloace) pentru a câştiga cauza dar numai folosind mijloacele legale pe care le are la dispoziţie.

Există situaţii când justiţiabilul ascunde adevărul şi încearcă ca prin serviciile apărătorului pe care şi-l alege şi ale justiţiei să obţină un drept ce nu i se cuvine, de aici şi necesitatea ca avocatul să insiste pentru cunoaşterea realităţii, având nevoie de capacitatea cunoaşterii de sine şi utilizarea inteligenţei raţionale, dar şi a celei emoţionale.

Avocatul trebuie să descopere neadevărul , exprimat ca adevăr de clien­tul său, sau să aprofundeze un adevăr exprimat neconvingător , precum, să ştie să-şi asculte clientul, dar să-l şi convingă, cobo­rând la nivelul său, de anumite situaţii, posibile sau imposibile, fără a intra în polemică sau a ţine teorii savante, riscând astfel să nu fie înţeles.

Cu cât avocatul va şti să intre în intimitatea proble­melor ce-l frământă pe client şi va găsi răspun­surile cele mai potrivite şi convingătoare. Adaptându-şi comportamentul în funcţie de client; avocatul trebuie să fie un comportament echilibrat, sub controlul cunoaşterii de sine, gen de comportament care trebuie să se manifeste şi faţă de celelalte părţi din proces - adversari.

Avocatul nu trebuie să lase impresia clientul că va câştiga procesul, când, în realitate, acest lucru nu se va întâmpla pentru că astfel reputaţia avocatului va avea mult de suferit în astfel de cazuri. Dacă avocatul va explica părţii, în funcţie de probatoriile cauzei, că e posibil să piardă sau să i se admită în parte pretenţiile sale, el va fi motivat atât faţă de client, cât şi faţă de propria conştiinţă, pentru că anticiparea solu­ţiei este riscantă deopotrivă pentru justiţiabil cât şi pentru prestigiul avocatului.

Evitarea momentelor neplăcute, a stărilor emoţionale negative se va putea face recurgând la comunicare, la explicarea clientului său a anumitor situaţii sau a anumitor aspecte, de a-l tempera când are anumite porniri impulsive - neadecvate, de a-l îndruma.

Pe de altă parte, avocatul are obligaţia să manifeste bună-credinţă în tot ceea ce face pentru clientul său, să nu trădeze interesele aces­tuia şi chiar secretele pe care le-a cunoscut din relatările părţii , nici după ce procesul s-a terminat şi nici în timpul procesului, oricare ar fi motivele

Avocatul este - în acelaşi timp - artizan şi artist.

Este artizan în măsura în care foloseşte un ansamblu de procedee şi de mijloace tehnice pentru exercitarea profesiei sale, iar artist este, din punctul de vedere al creării, al compunerii de pledoarii, ce pot fi considerate chiar opere literare, specii ale genului retoric menite să convingă judecătorul asupra speţei în cauză.

Ca om de ştiinţă - ştiinţa dreptului fiind principala preocupare a avocatului , ca artizan - avocatului îi este absolut necesară vocaţia, dar şi ca artist , i se cere, sau mai corect spus, trebuie să aibă talent, adică acea îndemânare, acea uşurinţă de a face mai repede, mai bine decât poate să facă altul acelaşi lucru.

Atitudinea avocatului trebuie să fie una riguroasă în ceea ce priveşte orice informaţie furnizată într-o cauză dată, fiecare în parte trebuind cercetată amănunţit pentru stabilirea adevărului.

Clientul vede în avocat un mic judecător fără portofoliu , un veritabil salvator care îl poate ajuta să depă­şească momentul greu în care se află; în el îşi pune toată speranţa şi chiar credinţa; avocatul nu trebuie să-l dezamă­gească dar nici să-i creeze impresia că totul este rezolvabil, mai ales că orice judecată presupune probe, dovezi, convingeri, sau să-i lase impresia clientului său că îl cunoaşte pe magistrat şi că va putea interveni în schimbul unor facilităţi Această abordare este extrem de dăunătoare/periculoasă pentru un avocat.

Personalitatea avocatului, creată astfel, mai va avea de suferit mai de­vreme sau mai târziu, comportamentul său în instanţă şi chiar în afara instanţelor definindu-i personalitatea şi prestigiul.

Relaţia care se creează între avocat şi client este confidenţială şi de o anumită intimitate. Faza de judecată începe o dată cu introducerea cererii la instanţa compe­tentă, de către apărătorul părţii, de multe ori însoţit fiind şi de către client.

Avocatul trebuie să-şi însuşească acele virtuţi ce constituie un ansamblu de însuşiri, deprinderi şi atitudini care definesc structura intelectuală, caracterul şi ţinuta morală a omului de ştiinţă. Astfel, trebuie să aibă:

capacitatea de a argumenta şi de a construi fundamentul unui proces ;

imaginaţie şi inventivitate pentru a descoperi noi argumente şi - dacă este nevoie - pentru a modifica întregul aspect al procesului;

spirit de sinteză - pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului;

spirit critic - pentru a putea combate argumentele adversarului, şi nu în ultimul rând, un dezvoltat

simţ psihologic , bazat pe un bagaj bogat de cunoştinţe de psihologie a infractorului, a victimei, a omului în general, - necesare pentru a putea determina sau înţelege anumite reacţii ale auditoriului.

În instanţă avocatul care asistă ori îl reprezintă pe client trebuie să adopte un gen de comportament specific, sub control procedural, caracte­rizat prin ordine şi disciplină de natură să contribuie la solemni­tatea şedinţei de judecată. În această fază comportamentul avocatului, dar şi al părţii apărate, se întâlneşte cu cel al adversa­rului, poate şi al avocatului acestuia, se văd şi se simt, se speculează şi dau viaţă principiului contradictorialităţii , când apar stările emoţionale şi stresul activat, pentru fiecare parte şi apărător. Importanţa intereselor urmărite de părţile aflate în litigiu accentuează şi agravează uneori stările de spirit ale celor implicaţi.

Faza dezbaterilor în şedinţele de judecată ridică uneori pro­bleme, şi pentru judecător, dar şi pentru avocaţi, apărători ai părţilor, moment în care este generată şi pentru apărători o stare emoţională negativă ce declanşează ten­dinţa ca în momentul intero­gării inculpatului, a martorului, a părţii vătămate, avocatul uneia din părţi, de regulă cel al părţii adverse, să întrerupă, să comenteze agresiv, să ameninţe sau să jignească, atitudine total necorespun­zătoare dar şi total neprocedurală pentru un avocat ce se consideră profesionist, atitudine ce nu face altceva decât să-i discrediteze pe cei implicaţi în ochii celor care i-au ales să slujească actul de justiţie.

Credibilitatea avocatului creşte iar acesta se va bucura de respect din partea justiţiabililor, dar şi din partea magistratului, dacă va îmbina argumentul bazat pe lege, pe logica juridică , folosindu-se de probele pe care le are la îndemână în cauză in­diferent că apără un răufăcător, o parte vătămată, un reclamant sau un pârât şi care în final priveşte adevărul în mod obiectiv şi nu părtinitor, fără să-l traumatizeze în vreun fel. Acesta este un adevărat profesionist şi se va bucura de un real prestigiu.

Avocatul care pledează într-o cauză are dreptul şi trebuie să se implice emoţional în problematica litigioasă şi în ceea ce priveşte partea pe care o apără, dar numai pentru cât este învestit, fără depăşirea acestei limite .

Susţinerea cauzei în faţa completului de judecată nu trebuie să fie agresivă şi orice analiză trebuie abordată principial, iar lupta pentru adevăr trebuie să se dea între idei, iar arma folosită să fie argumentul, susţinut de forţa probelor , care trebuie explicate prin mijloacele cele mai potrivite ale oratoriei, respectând angajamentele faţă de clienţi şi, implicit judecătorul care reprezintă autoritatea judecătorească.

Comportamentul avocatului, în exercitarea profesiei sale trebuie să fie guvernat de seriozitate, demnitate şi fair-play . Prezentarea în faţa instanţei, ţinuta avocatului, modul de adre­sare, poziţia în timpul pledoariei sunt amănunte ce ţin de persoana şi prestigiul avocatului şi care au importanţă în conturarea solemnităţii şedinţei şi „ţinutei" înfăptuirii actului de justiţie. Prezenţa avocatului trebuie să inspire încredere, să impună respect şi să constituie un model pentru cei din jur, atât în profesie, cât şi în afara ei.

Până îi vine rândul în faţa completului de judecată justiţiabilul trece prin numeroase stări emoţionale dar în momentul când avocatul său îi pledează cauza, starea lui emoţio­nală atinge cote maxime, aşteptând de la avocat totul: convingere, tact, implicaţie emoţională, dăruire, pentru ca ju­decătorul să fie convins că el are dreptate şi nu adversarul său.

Dacă avocatul va intui, pe baza probelor din dosar, că nu va putea să obţină ceea ce clientul său pretinde, este înţelept să-i spună aces­tuia de la început că ceea ce el cere este imposibil sau că se poate realiza parţial, întreaga apărare urmând să se bazeze pe această înţelegere a situaţiei reale .

Avocatul care are talent va şti să apere şi o cauză în care clientul său pierde, nu numai în care câştigă, şi mai ales tre­buie să pledeze tot atât de convingător atunci când ştie că va pier­de ca şi atunci când e convins că va câştiga cauza, dar numai în respectul pentru adevăr, ca şi cum ar recunoaşte că adversarul său a fost mai bun şi, datorită şansei, lui i-a aparţinut adevărul în lupta procesuală.

Arta apărătorului constă în aceea de a contribui la clarificarea situaţiei de fapt în care clientul său a pierdut, acesta având o falsă reprezentare despre adevăr, edificându-se pe deplin şi acceptând soluţia prin care a pierdut.

Argumentele avocatului care susţine nevinovăţia clientului său, un răufăcător de înaltă clasă şi care poate primi pedeapsa maximă sau capitală, trebuie să ţină seama de res­pectul pentru adevăr şi ocrotirea valorilor morale şi de convieţuire socială, deoarece dreptul la apărare nu-i poate fi luat/refuzat nici unei persoane indiferent de gravitatea faptei de care este învinuită, în condiţiile unei judecăţi adevărate, corecte.

Avo­caţii cunosc că activitatea pe care o desfăşoară este de natură libe­rală, pusă în slujba şi pentru ocrotirea ideii de adevăr şi dreptate pentru care ei trebuie să adopte un comportament elevat şi să se ridice la nivelul misiunii no­bile pe care o au de îndeplinit.

A denigra activitatea unui coleg avocat în afara sălilor de jude­cată, a arăta defectele, insuccesele acestuia pentru a scoate în evi­denţă, indirect, calităţile tale, este mai mult decât josnic. Să nu uităm că fiecare individ are personalitatea sa şi că principiul selecţiei naturale se aplică în toate domeniile vieţii, astfel încât nu este nevoie ca pentru a fi avocaţi de succes să ne folosim de practici inadecvate unui intelectual - avocat, aflat la început sau în plină maturitate profesională.

Succesul şi ascensiunea profesională a avocatului depinde de foarte mulţi factori, care trebuie să se afle într-un permanent echilibru şi. nu în cele din urmă, de har, capacitatea de a rezolva situaţiile neprevăzute cu uşurinţă şi abilitate şi de a desfăşura întreaga activitate cu deosebită plăcere.

Actul de justiţie parcurge un drum sinuos, supus tensiu­nilor procedurale, intereselor ascuţite, supunând astfel judecătorul la eforturi deosebite şi variate, context în care avocaţii trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu mult profesionalism şi dăruire, organizare şi autodisciplină.

Avocatul, în primul rând, trebuie să realizeze în ce stadiu pro­fesional se află, câtă experienţă are şi în raport de aceasta să-şi aleagă acţiunile şi chiar clienţii, pentru că din practică este cunos­cut că uneori mai dificili decât acţiunile lor sunt înşişi clienţii. La preluarea unui dosar, avocatul nu trebuie să se entuziasmeze, să ignore neprevăzutul ce poate apărea pe parcursul desfăşurării procesului şi, să ia în calcul şi un posibil insucces, pentru a putea prevedea sau a avea pregătite la îndemână anumite modalităţi, căi, dar şi posibile probatorii, în vederea demonstrării adevărului, nerecunoscut de altfel de partea adversă.

Dacă din relatarea clientului rezultă că şansele de a câştiga sunt puse sub semnul între­bării şi, totuşi, doreşte sau partea insistă să-l apere, avocatul tre­buie să apeleze la acea psihoterapie juridică pentru clientul său, menită să-l pregătească în cazul în care procesul va fi pierdut sau câştigat, poate, doar parţial.

Pentru înţelegerea cauzei şi pentru a-şi putea face o imagine de ansamblu asupra situaţiei de fapt, dar şi asupra viitorului client, stărilor emoţionale ale acestuia, avocatul trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare deoarece relatările clientului ar putea fi incoerente şi dezordonate, dar nu trebuie să-l întrerupă, dacă se poate deloc sau foarte rar.

În final viitorul apărător poate folosi diferite tipuri de întrebări pentru a-şi realiza un plan strategic de apărare, care va necesita investigaţii teoretice şi practice. Totodată, acesta va putea să identifice secvenţele din situaţia de fapt care necesită explicaţii, interpretări.

Pe timpul discuţiilor de început, dar şi al discuţiilor dintre termenele de judecată, avocatul nu trebuie să critice cealaltă parte, chiar dacă o cunoaşte dinainte de proces ori din timpul procesului, pentru că astfel intră într-o rezonanţă comună emoţională cu partea pe care o apără şi îşi poate pierde autoritatea şi credibilitatea, în opinia şi în viziunea părţii (clientului), avocatul apare ca o persoană ce este obligată, pentru onorariul primit, să câştige procesul, indiferent de situaţie. Din păcate aceasta mentalitatea, am întâlnit-o foarte des, si este prezentă în continuare în mentalitatea multor cetăţeni care apelează la serviciile unui avocat.

Avocatul trebuie să-şi adapteze stilul de muncă la nivelul de cultură al celor implicaţi - părţile, clientul. Expresiile sau cuvintele, de specialitate sau mai rar folosite în limbajul comun trebuie să fie explicate succint, pe înţelesul tuturor, traduse, întrucât uneori nivelul de cunoştinţe al celui apărat sau al celor care ascultă îl pune în dificultate.

Păstrarea succesului şi a reputaţiei obţinute nu este un lucru simplu, ci, dimpotrivă, reprezintă o luptă şi o zbatere continuă , ce presupune pregătire şi autoperfecţionare.

Pentru a evita eşecul,, avocatul trebuie să-şi selecteze ofertele după puterile, aptitudinile şi calităţile pe care simte că le are, iar cauzele pentru care îşi asumă răspunderea să le ducă la bun sfârşit cu succes, folosind chiar minimul de efort, dar maximul de inteligenţă, pornind la apărarea clientului său cu convin­gerea că va câştiga.

Necesitatea aflării adevărului, în directă concordanţă cu dorin­ţa de a i se face dreptate clientului, trebuie să aibă corespondent în aptitudinile profesionale ale avocatului şi în buna-credinţă reci­procă. Reaua-credinţă a uneia din părţile contractului de asistenţă juridică excede normalităţii şi principiilor necesare aflării adevă­rului.

Avocatul trebuie să aibă în vedere principiul relativităţii şi să ia în calcul că pot apărea situaţii neprevăzute , care îi vor pune la încercare convingerea iniţială, faţă de situaţia iniţială cunoscută şi îi vor crea emoţii atât lui, cât şi părţii pe care o apără, dar acesta trebuie să se mobilizeze şi să facă tot ce este posibil şi legal pentru a depăşi impasul în care a intrat colectând noi informaţii, aprofundându-le pe cele cunoscute şi să încerce să genereze probe suplimentare.

Folosind această strategie avocatul va putea să găsească probele necesare şi argumentele cele mai potrivite, astfel încât dificultatea în care a fost pus să poată fi de­păşită favorabil. Concluziile susţinute trebuie să fie clare şi convingătoare. O comportare demnă, ca şi o pledoarie autocontrolată, simplă, calmă şi caldă sunt de zece ori mai eficiente şi mai va­loroase decât o comportare agitată, cu o pledoarie zgomotoasă, agasantă, de publicitate.

Avocaţii sunt obligaţi să-şi actualizeze permanent pregătirea lor profesională, prin menţinerea şi diversificarea cunoştinţelor în domeniile în care îşi exercită profesia. Pregătirea profesională continuă presupune lărgirea cunoştinţelor şi competenţelor în noi domenii ale dreptului, de lărgirea cunoştinţelor în domeniul procedurilor şi al legilor aplicate în Uniunea Europeană, precum şi de dobândirea certificării pregătirii profesionale continue la standarde compatibile cu pregătirea profesională a avocaţilor din celelalte state membre ale Uniunii Europene, precum şi prin specializarea impusă de diversificarea şi extinderea aplicării dreptului în raport de evoluţia relaţiilor social - economice contemporane.

Toate organele profesiei şi instituţiile ce îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestora sunt obligate să asigure condiţiile necesare pregătirii profesionale continue a avocaţilor, în raport cu domeniile profesionale de specialitate pentru care avocaţii optează. Obligaţia priveşte în mod special şi domeniul dreptului comunitar european, însuşirea şi aplicarea deontologiei şi standardelor profesionale în materie.