Bunuri proprii si bunuri comune ale sotilor, MASA PARTAJABILÄ‚, ÎMPÄ‚RȚIREA BUNURILOR, RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE CONCUBINI

BUNURI PROPRII ÅžI BUNURI COMUNE ALE SOȚILOR

Bunurile proprii reprezintă excepția de la regula comunității de bunuri. În anumite situații, chiar dacă bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, dar este folosit de către unul dintre soți pentru uzul personal sau pentru exercitarea unei profesii, acesta devine bun propriu.

Sunt bunuri proprii ale fiecărui soț:

a. bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Soții sunt coproprietari asupra bunurilor dobândite de ei înainte de încheierea căsătoriei ceea ce înseamnă că ele sunt bunuri proprii, chiar dacă fac obiectul proprietății comune pe cote-părți.

b. bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație în timpul căsătoriei devin bunuri proprii datorită caracterului personal al dobândirii lor. Dacă bunurile dobândite prin moștenire ar deveni comune s-ar încălca devoluțiunea succesorală stabilită de lege. În ceea ce privește liberalitățile, acestea sunt acte cu titlu gratuit făcute în considerarea persoanei gratificate.

Astfel, bunurile dobândite prin donație și legat sunt bunuri proprii întrucât se ține cont de voința dispunătorului. Bunurile dobândite prin donație sunt proprii, fie că este vorba de donație directă, indirectă, deghizată sau dar manual.

Între soți se pot face donații, însă numai în privința bunurilor proprii.

În timpul căsătoriei, bunul primit prin legat este propriu, indiferent dacă legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular întrucât legea nu distinge.

Legatul trebuie să provină de la un terț și nu de la celălalt soț. În acest caz, legatul își produce efectele la moartea testatorului.

Dacă legatul provine de la celălalt soț, el își produce efectele la moartea soțului testator, adică la încetarea căsătoriei.

În cazul în care liberalitatea este făcută unuia dintre soți cu mențiunea expresă că devine bun comun, se consideră că soțul donatarului sau legatarului nu se poate opune la acceptarea donației sau testamentului.

În privința darurilor de nuntă, acestea sunt considerate bunuri comune ale soților deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei. Această situație este întâlnită în cazul în care darurile de nuntă sunt obișnuite. Cu toate acestea, dacă darurile de nuntă constau în sume mari de bani sau în bunuri de valoare (de exemplu, o casă) donate de către părinți, fără să se precizeze că ele se fac ambilor soți, atunci bunurile sunt proprii.

c. bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți. Aceste bunuri devin proprii având în vedere destinația lor.

Pentru a fi bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie să întrunească anumite condiții:

· bunul să aparțină unuia din soți (de exemplu, obiectele de vestimentație);

· bunul devine propriu soțului care-l folosește, fără să se facă distincție între modurile de dobândire (de exemplu, bunul dobândit de soțul care-l folosește pentru uzul său personal devine propriu chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune);

· bunul trebuie să fie destinat în mod efectiv uzului exclusiv și personal al unuia din soți (de exemplu, îmbrăcămintea). Nu este suficientă, deci, numai destinația bunului, după natura sa, pentru ca acesta să fie bun propriu, ci trebuie să fie folosit efectiv de către unul din soți. Bunurile de lux (de exemplu, bijuteriile), fiind lucruri de valoare, sunt bunuri comune, chiar dacă sunt folosite de către un singur soț.

În cazul bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, acestea sunt bunuri proprii dacă au fost dobândite de către un soț și dacă sunt destinate exercitării profesiei de către soțul dobânditor al bunului. Aceste bunuri sunt proprii, indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloace comune ambilor soți.

Totuși, dacă bunurile destinate exercitării profesiei unuia din soți reprezintă obiecte de lux și au fost dobândite cu valori comune, aceste bunuri sunt comune deoarece au depășit destinația lor matrimonială. În cazul în care un soț exercită mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii, cu condiția să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional.

Când ambii soți au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei sunt bunuri aflate în coproprietatea acestora, ele păstrându-și caracterul de bunuri proprii.

d. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu și recompensă sunt bunuri proprii ale soțului.

e. indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei.

Indemnizația de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei, încasată de unul din soți, ori creanțele cu privire la acestea sunt bunuri proprii întrucât sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală.

Indemnizația de asigurare și despăgubire se acordă pentru a se repara pagube intime legate de persoana celui vătămat. Dacă prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea și indemnizația sunt bunuri proprii.

f. valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

ÎMPÄ‚RȚIREA BUNURILOR COMUNE

Aceasta se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți cu îndeplinirea anumitor condiții prevăzute de lege.

Pentru împărțirea bunurilor comune trebuie să existe motive temeinice. Existența motivelor temeinice este apreciată de instanța judecătorească (de exemplu: abandonarea forțată a domiciliului comun din cauza relelor tratamente, a alungării; vârsta avansată și starea de boală a unuia din soți).

Împărțirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul încheierii căsătoriei și momentul în care oricare din soți a introdus o acțiune de divorț.

Împărțirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive temeinice, numai prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, convențiile de partajare a bunurilor comune în timpul căsătoriei sunt lovite de nulitate absolută. Acțiunea pornită de către un soț nu poate fi continuată, după decesul acestuia, de către moștenitori.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competența instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul comun al soților, unde sunt și bunurile supuse partajului.

Pot fi supuse partajului numai bunurile comune existente în momentul în care se face împărțirea.

Valoarea luată în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale soților, este aceea din momentul introducerii acțiunii de partaj.

Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii iar bunurile rămase neîmpărțite, ca și cele care se dobândesc ulterior, sunt bunuri comune.

Soții pot avea două categorii de datorii, și anume: datorii personale și datorii comune. În consecință, există două categorii de creditori: personali și comuni.

Creditorii personali nu pot urmări bunurile comune, ci numai bunurile proprii ale soțului debitor. Dacă bunurile proprii ale soțului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea creanțelor creditorilor personali, aceștia pot cere împărțirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară acoperirii creanței. Acțiunea creditorilor personali pentru împărțirea bunurilor comune are caracter subsidiar. Acțiunea în justiție se introduce împotriva ambilor soți, astfel încât hotărârea să le fie opozabilă.

Împărțirea privește numai bunurile comune prezente ale soților și nu cele viitoare. Bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț devin bunuri proprii.

ACTELE DE ADMINISTRARE, FOLOSINȚÄ‚ ÅžI DISPOZIȚIA ASUPRA BUNURILOR COMUNE

Potrivit principiului egalității dintre soți, ei hotărăsc de comun acord și în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune.

Această regulă este valabilă și în cazul separației în fapt, în cazul dispariției unuia dintre soți, în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub interdicție. În cazul celui care beneficiază de curatelă sau care este pus sub interdicție, drepturile se exercită prin intermediul curatorului, respectiv tutorelui.

Oricare dintre soți este prezumat relativ a avea mandat tacit din partea celuilalt soț în îndeplinirea actelor de administrare, folosință și dispoziție cu privire la bunurile comune. Totuși, dacă soții sunt despărțiți în fapt, această prezumție nu funcționează. De asemenea, prezumția de mandat tacit nu funcționează în cazul actelor de dispoziție cu privire la imobile sau a donațiilor. Încălcarea limitelor mandatului tacit se sancționează cu nulitatea relativă, soțul interesat având și posibilitatea acțiunii în revendicare.

Acțiunea în constatare, precum și acțiunile în conservare cu privire la un bun comun pot fi introduse de unul din soți, chiar și împotriva voinței celuilalt soț, pe când acțiunea în revendicare poate fi introdusă de unul din soți în limitele mandatului tacit.

Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri judecătorești, reapare, hotărârea judecătorească este anulată iar toate actele încheiate de celălalt soț sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.

ALTE CATEGORII DE BUNURI COMUNE SAU PROPRII

Părțile sociale, în relațiile dintre societatea comercială și soți, pentru capital subscris în timpul căsătoriei, au ca titular pe soțul indicat în actele societății. În relațiile dintre soți, părțile sociale au ca titulari pe ambii soți dacă au fost subscrise bunuri comune.

Deși în raporturile dintre bancă și soți, titular al sumelor depuse este soțul indicat în livret, depunerea unor sume de bani la bancă nu schimbă caracterul comun sau propriu al acestora. Astfel, sumele de bani-bunuri comune își păstrează acest caracter prin depunerea la bancă, chiar dacă în livret apare ca titular un singur soț.

Sporul valorii imobilului (sub formă de construcții alăturate, învecinate, suprapuse sau simple îmbunătățiri fără să se ajungă la transformarea esențială a bunului proprietate exclusivă a unuia dintre soți) nu conduce la calificarea bunului principal ca bun comun. În această situație, sporul ar putea fi calificat bun comun, dacă mijloacele folosite au fost comune. În cazul în care se ajunge la o transformare esențială a bunului principal printr-un spor generat de contribuția ambilor soți, bunul principal devine un bun comun.

Dacă mijloacele sunt bunuri proprii și există consimțământul celuilalt soț, construcția va fi bun propriu iar constructorul devine și superficiar. Dacă nu are consimțământul celuilalt soț, i se aplică prevederile detaliate anterior.

D acă mijloacele folosite la construcție sunt doar în parte, bunuri proprii, construcția va fi bun propriu în măsura în care încorporează bunuri proprii și bun comun în rest, numai dacă există consimțământul celuilalt soț.

La efectuarea partajului bunurilor comune ale soților trebuie luată în considerație valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acțiunea de împărțire, iar nu valoarea lor de la data la care a luat naștere starea de devălmășie. În acest context, trebuie avut în vedere aspectul uzurii fizice și morale a bunurilor în perioada cât a durat starea de devălmășie. Evaluarea bunurilor se face în momentul partajării. In cazul în care, de la despărțirea în fapt, bunurile au rămas în folosința unuia dintre soți, uzura va fi suportată de soțul care a folosit acele bunuri.

Insă, ambii soți pot beneficia de plusul de valoare al investițiilor proprii incluse în bunul respectiv. Dacă soții au folosit împreună un bun, uzura acestuia o suportă ambii, nefiind echitabil să o suporte numai unul din ei. Când bunul în care s-a investit o sumă proprie este folosit de către celălalt soț fără consimțământul celui ce a făcut investiția, uzura se impută celui care a folosit bunul, bineînțeles dacă se formulează din partea celui ce a făcut investiția o atare cerere.

PARTICIPAREA SOȚULUI NEPROPRIETAR LA ÎMBUNÄ‚TÄ‚ȚIRI ÅžI REPARAȚII

Participarea soțului neproprietar la îmbunătățirile sau reparațiile ce se fac unui imobil, care este bun propriu al celuilalt soț, nu duce la schimbarea naturii juridice a bunului, decât dacă l-au transformat în așa măsură încât în fapt el a devenit un bun nou. Dacă nu a avut loc schimbarea naturii juridice a bunului, ceea ce constituie bun comun al soților este numai sporul de valoare pe care l-a dobândit bunul propriu ca urmare a îmbunătățirilor efectuate în timpul căsătoriei.

În cazurile în care printre bunurile supuse împărțelii se găsește și un autoturism, care, după despărțirea în fapt a soților a fost folosit în mod exclusiv de unul din ei, valoarea care trebuie luată în considerare este cea de la data despărțirii în fapt a soților și nu cea de la data partajării sau înstrăinării ulterioare a autoturismului după despărțirea în fapt, însă înainte de împărțeală.

Instanțele de judecată au obligația să prevadă în hotărârea judecătorească criteriile avute în vedere la atribuirea în natură a bunurilor, iar în alegerea modalității de împărțeală, ele vor ține seama de voința copartajanților, deoarece în cazul în care părțile nu sunt de acord asupra modalității de împărțeală, instanța nu poate să atribuie toate bunurile unui copartajant cu obligația de a plăti celorlalți echivalentul în bani al cotelor acestora, chiar dacă până la judecată el a folosit singur toate bunurile supuse partajului.

SITUAȚIA LOCUINȚEI CONSTRUITÄ‚ SAU CUMPÄ‚RATÄ‚ PRIN CREDIT BANCAR

În cazul în care locuința este construită ori cumpărată cu credit s e identifica mai multe situații, și anume:

· Când numai o parte din rate au fost achitate în timpul căsătoriei, locuința este bun comun numai în măsura achitării acestor rate.

· Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuința este bun comun.

· Dacă soții s-au înțeles ca o locuință construită pe numele unuia dintre ei dar cu contribuția ambilor (predarea locuinței făcându-se anterior încheierii căsătoriei) să devină bun comun, atunci locuința respectivă dobândește acest caracter în momentul celebrării căsătoriei.

CONSTRUCȚIILE EFECTUATE DE CÄ‚TRE SOȚI PE TERENUL UNUIA DINTRE EI

În cazul construcțiilor efectuate de soți pe terenul, proprietate al unuia dintre ei s e deosebesc mai multe situații:

· Dacă un soț ridică o construcție cu mijloace sau bunuri comune pe terenul celuilalt soț, cu consimțământul acestuia (sau construcția este ridicată de ambii soți), construcția este bun comun, iar soțul-constructor dobândește drept de superficie asupra terenului.

· Dacă constructorul nu a avut permisiunea soțului, proprietar al terenului, el poate fi obligat la dărâmarea construcției cu plata de daune-interese sau soțul, proprietar al terenului, poate deveni proprietar exclusiv al construcției invocând accesiunea.

· Dacă soțul-constructor folosește mijloace proprii, devine proprietar exclusiv al construcției și superficiar al terenului numai dacă are consimțământul soțului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimțământ, este posibil să fie obligat să suporte consecințele indicate în paragraful anterior pentru constructorul de rea-credință.

CONSTRUCȚII EFECTUATE DE CÄ‚TRE SOȚI PE TERENUL-PROPRIETATEA UNUI TERȚ

În acest caz se vor aplica regulile accesiunii imobiliare artificiale:

· Dacă soții-constructori au fost de bună-credință (au permisiunea proprietarului terenului, chiar dacă a fost obținută ulterior), ei devin proprietari ai construcției și superficiari asupra terenului.

· Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului, acesta din urmă poate invoca accesiunea imobiliară artificială și astfel poate deveni proprietar asupra construcției cu obligația de a plăti constructorilor valoarea manoperei și a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De asemenea, poate cere dărâmarea construcției și plata de daune-interese.

· Dacă proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă dezinteres, el nu poate fi considerat proprietarul construcției întrucât el dobândește această calitate în momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială.

· În cazul în care terenul a fost atribuit de stat în folosința soților pentru ridicarea locuinței, construcția este bun propriu iar dreptul de folosință asupra terenului este accesoriu față de construcție, existând pe durata acesteia. În ceea ce privește dreptul de folosință asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parțial comun și parțial propriu, urmărind prin corespondență calificarea juridică a construcției. În cazul partajului locuinței comune sau numai parțial comune, dreptului de folosință i se va aplica aceeași soluție ca și dreptului asupra locuinței.

TERENURILE DOBÂNDITE PRIN ÎMPROPRIETÄ‚RIRE

În cazul terenurilor dobândite prin împroprietărire, bunul dobândit este bun propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite în muncă.

În celelalte cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este dobândit în timpul căsătoriei.

În cazul reconstituirii dreptului de proprietate, bunul va avea calificarea de bun propriu sau comun avută în momentul deposedării în perioada comunistă.

Sunt bunuri comune și remunerațiile încasate în timpul căsătoriei chiar dacă au fost depuse la CEC, bursa dobândită de către unul din soți, veniturile încasate de membrii cooperatori sau pensiile plătite de asigurările sociale, chiar în condițiile unei perioade de contribuție anterioare căsătoriei.

RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE CONCUBINI

Relațiile patrimoniale dintre concubini sunt patronate de dreptul comun deoarece statul ocrotește numai relațiile afective dintre bărbat și femeie manifestate în cadrul căsătoriei. În consecință, proprietatea comună poate avea ca titulari concubinii, în cazul coachiziției sau contribuției comune la ridicarea unei construcții. Această proprietate comună este pe cote-părți și nu una în devălmășie.

În cazul în care concubinii se înțeleg ca o construcție ridicată prin contribuția ambilor să devină comună, atunci edificiul va dobândi caracterul de bun comun, în sensul dreptului familiei, la oficializarea căsătoriei.

În cazul concubinilor constructori se aplică regulile accesiunii imobiliare artificiale așa cum au fost detaliate anterior.

REGIMUL COMUNITÄ‚ȚII BUNURIOR

Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri judecătorești, reapare, hotărârea judecătorească este anulată, iar toate actele încheiate de celălalt soț sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.

Ca efect al pronunțării divorțului, regimul comunității bunurilor încetează, dar nu se poate vorbi nici de o proprietate în indiviziune fiindcă, neprocedându-se la împărțiri, nu se pot ști cotele ce aparțin fiecăruia dintre soți. în consecință, proprietatea comună în devălmășie, neputându-se schimba în mod automat într-o proprietate pe cote părți prin simplul fapt al desfacerii căsătoriei, codevălmășia rămâne în ființă între foștii soți până la împărțirea bunurilor ce o compun.

Dreptul de administrare, folosință și dispoziție în tot acest timp nu poate fi exercitat decât prin consimțământul ambilor soți, cu excepția actelor de conservare care profită atât unuia cât și celuilalt. Actele juridice privitoare la bunurile comune încheiate de către unul din foștii soți fără consimțământul celuilalt vor fi lovite de nulitate relativă, deoarece fiind vorba de un eventual prejudiciu produs celui ce nu a luat parte la încheierea actului, acesta singur este în măsură să acționeze și să ceară desființarea lui sau să-l confirme.

Drepturile terților cu care unul din foștii soți a contractat nu vor putea fi însă atinse decât în cazul în care aceștia au știut că este desfăcută căsătoria prin divorț și deci comunitatea de bunuri a încetat. Când terțul a fost de bună credință, drepturile sale rămân intacte, urmând ca fostul soț care a încheiat actul să despăgubească valoric (nu în natură) pe celălalt.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă și irevocabilă constituie titlu executoriu și este susceptibilă de executare, indiferent dacă în acțiune s-a cerut ori nu predarea efectivă a bunului și chiar dacă instanța nu a dispus această predare.

Executarea hotărârii de partaj cu privire la predarea bunurilor împărțite poate fi cerută în termenul de prescripție de 3 ani. Dacă un copartajant nu a cerut executarea hotărârii de partaj în acest termen, iar cel ce deține bunul nu i-l predă de bunăvoie, acesta poate, după expirarea termenului de prescripție să intenteze o acțiune în revendicare împotriva celui ce deține bunul pe nedrept și care este imprescriptibilă (hotărârea de partaj, în acest caz, poate fi folosită ca mijloc de probă pentru dovedirea dreptului său de proprietate asupra acelui bun, drept care nu se pierde prin neuz).

Ca efect al divorțului, încetează căsătoria, încetează și calitatea de soț iar în lipsa acesteia, fostul soț supraviețuitor nu va avea dreptul la moștenirea celuilalt pentru motivul că la deschiderea succesiunii nu mai avea calitatea cerută de lege.

În ceea ce privește partea din hotărârea de partaj prin care se constată calitatea de copărtași a părților din proces, masa bunurilor supusă împărțelii, precum și cotele ce revin fiecăruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune nu este susceptibilă de executare și sub aceste aspecte, hotărârea de partaj nu-și pierde puterea lucrului judecat prin trecerea termenului privind prescripția executării.

Cotele părți ale soților nu pot fi egale dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit, și se poate merge până la inexistența oricărui drept al unuia dintre soți asupra bunurilor comune, dacă se dovedește că acesta nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor și la susținerea sarcinilor căsătoriei.

CONTRIBUȚIA SOȚILOR PENTRU DOBÂNDIREA BUNURILOR COMUNE

Stabilirea contribuției soților pentru dobândirea bunurilor comune în universalitatea lor se fundamentează pe următoarele argumente:

· existența dificultăților în stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea fiecărui bun în parte, mai ales când este vorba de o perioadă îndelungată,

· bunul dobândit în timpul căsătoriei prin contribuția exclusivă a unui soț este comun, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, ceea ce ar însemna, în soluția contrară, ca asemenea bunuri să fie atribuite prin împărțire numai soțului ce le-a dobândit;

· dat fiind că munca femeii în gospodărie și pentru creșterea copiilor nu este direct producătoare de venituri, ar însemna ca aceasta să nu fie luată în considerare ca o contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Patrimoniul soților este o universalitate juridică, incluzând ansamblul drepturilor și obligațiilor fiecărui soț, deci și pasivul patrimoniului comunitar care se răsfrânge asupra activului comunității de bunuri.

Cota-parte a soților depinde nu atât de mărimea veniturilor din muncă, ci de contribuția soților cu aceste venituri, munca lor ori alte mijloace, la dobândirea și conservarea bunurilor comune. Dacă veniturile din muncă, pe care le avem în vedere, nu se includ în masa de bunuri supusă împărțirii, se ține seama de ele în determinarea contribuției soțului respectiv la dobândirea și conservarea bunurilor comune, iar dacă au fost risipite, fiind cheltuite în afara sarcinilor căsătoriei, se va determina corespunzător, o contribuție mai mică a acelui soț la dobândirea bunurilor comune, ceea ce este echitabil.

SUMELE PLÄ‚TITE CU TITLU DE PENSIE DE ÎNTREȚINERE ORI PENTRU ALTÄ‚ DATORIE PERSONALÄ‚

Cuprinderea în masa bunurilor comune a sumelor cheltuite cu titlu de pensie de întreținere ori pentru o altă datorie personală a soțului plătitor, nu se poate justifica pe ideea lipsei de bună credință în raporturile juridice, pe ideea limitelor exercitării mandatului prezumat, ori pe ideea de abuz de drept. Nu se poate spune că sumele plătite cu titlu de pensie de întreținere ori pentru altă datorie personală se află "juridic" în patrimoniul comunitar, deoarece realitatea nu este în acest sens numai pe motivul că dacă nu s-ar fi plătit sumele respective, ele ar fi făcut parte din bunurile comune. Criteriul pentru împărțirea bunurilor comune existente este contribuția soților în achiziționarea și conservarea acestora.

Ele se impută soțului respectiv, ceea ce presupune determinarea ei în prealabil și această soluție se poate aplica atunci când soții au bunuri comune existente, iar partea fiecărui soț este mai mare decât bunurile care au fost risipite, în situația în care nu sunt bunuri comune, dacă partea care ar reveni fiecărui soț este mai mică decât bunurile care au fost risipite, teoria abuzului de drept și depășirea mandatului prezumat nu justifică, de asemenea, soluția.

Sancțiunea acestora este o problemă de răspundere, nu una de împărțire a bunurilor comune. Exercitând dreptul de dispoziție asupra bunurilor comune, fiecare soț acționează atât în nume propriu, cât și ca reprezentant convențional al celuilalt soț. Partea fiecărui soț nu este determinată, urmând să se aplice regulile de drept comun în materia mandatului, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile Codului familiei. Distingem două categorii de raporturi juridice dintre soți, care ridică o problemă de răspundere, și, dintre aceștia și terțul care a încheiat actul de dispoziție, care implică o problemă de validitate a actului.

BUNURI CARE NU POT FI INCLUSE ÎN MASA PARTAJABILÄ‚

Nu se pot include în masa partajabilă bunurile folosite sau înstrăinate de soți în timpul căsătoriei, de comun acord sau, în ceea ce privește bunurile mobile. Dar, valoarea masei partajabile se calculează înglobându-se în masa bunurilor comune și valoarea bunurilor exceptate de la urmărire. După stabilirea cotelor fiecărui soț, bunurile exceptate urmează regimul juridic stabilit de lege potrivit naturii lor juridice, rămânând mai departe în posesia soților proprietari în devălmășie, iar executarea silită se face numai asupra celorlalte bunuri, atribuite prin împărțeală în raport de cota-parte stabilită soțului debitor, inclusiv asupra sultei.

În masa partajabilă a bunurilor comune nu se pot cuprinde pretinsele creanțe pe care soții susțin că le au împotriva unor terțe persoane. Astfel, drepturile ce ar decurge dintr-un împrumut acordat altor persoane vor putea fi valorificate și în cadrul altui proces în care să figureze pretinși debitori. Astfel, suma împrumutată din bunurile comune de un soț, nerestituită încă, deci creanța privind această sumă, face parte din masa de împărțit.

BUNURI CARE URMEAZÄ‚ A FI INCLUSE ÎN MASA PARTAJABILÄ‚

Problema indemnizărilor este distinctă și poate fi rezolvată printr-o altă soluție care se întemeiază pe interpretarea concordantă a textelor, corespunzător principiilor care reglementează relațiile de familie și se armonizează cu practica judiciară menționată privind diferitele aspecte ale comunității de bunuri.

Ceea ce se poate împărți între soți sunt numai bunurile existente în patrimoniul lor la data partajului, nu și cele ce s-ar putea realiza, eventual, în viitor.

În masa partajabilă urmează a fi inclusă și contravaloarea bunurilor comune pe care unul din soți le-a înstrăinat în mod nelegal până la data partajului. În astfel de situații, copărtașul care se consideră păgubit va trebui să facă dovada înstrăinării nelegale a bunului comun.

Dacă unul din soți a săvârșit infracțiunea de furt ori de abuz de încredere și prejudiciază pe celălalt soț, pretențiile civile vor fi soluționate în sensul că se va dispune restabilirea situației anterioare, în cazul în care bunul nu a fost înstrăinat, iar dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia urmează să fie avută în vedere la împărțirea bunurilor comune.

Când soțul contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea bunurilor comune, cota lui la aceste bunuri se determină potrivit acestei contribuții, fără a se considera că cealaltă parte a veniturilor din muncă, cheltuită în scopuri personale, se include în masa bunurilor comune.

În cadrul unei acțiuni de împărțire a bunurilor comune între care se găsește și un apartament proprietatea soților, construit sau cumpărat cu credit bancar, în compunerea masei de împărțit nu intră un simplu drept de creanță până la concurența sumelor plătite ca acont și rate scadente, ci în dreptul de proprietate asupra apartamentului.

Dreptul de proprietate asupra apartamentului construit sau cumpărat cu credit aparține ambilor soți, chiar dacă contractul de construire sau cumpărare a fost încheiat numai de unul din soți, înainte de încheierea căsătoriei, cu condiția însă ca predarea apartamentului să fi avut loc în timpul căsătoriei. Apartamentul contractat sau construit de soți în timpul căsătoriei constituie obiectul dreptului lor de proprietate comună, chiar dacă ratele s-au achitat numai de către unul din soți după despărțirea lor în fapt, deoarece comunitatea de bunuri a soților încetează numai odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de divorț.

În compunerea masei partajabile intră dreptul de proprietate asupra apartamentului, iar plățile făcute pe perioada despărțirii în fapt pot influența, eventual, la determinarea cotelor ce se cuvin copărtașilor asupra totalității bunurilor comune.

Plățile făcute de unul dintre soți pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de divorț și cea a împărțirii bunurilor comune vor fi avute în vedere numai dacă apartamentul se atribuie celui ce nu a făcut plata, situație în care cel căruia i s-a atribuit apartamentul este obligat să-l despăgubească pe celălalt pentru sumele plătite după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț.

In ceea ce privește plata primei de asigurare, aceasta conferă asiguratului un drept cu valoare economică, ce constă în despăgubirea la care acesta are drept, în caz de accident, pe toată durata asigurării. Ca urmare a lichidității comunității de bunuri, acest drept se atribuie, împreună cu bunul asigurat, unuia dintre soți, celuilalt revenindu-i cota-parte corespunzătoare contribuției sale la dobândirea bunurilor comune.

Sumele de bani depuse la CEC pe numele copiilor devin, din momentul depunerii, proprietatea acestora, ele constituind daruri manuale, nesupuse, pentru validitatea lor, regulii solemnității actelor de donație, în consecință ele nu pot forma obiectul împărțelii bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei.

In cazul în care în timpul căsătoriei, prin rețineri din pensia sa, unul dintre soți plătește o despăgubire provenită din săvârșirea de către el a unei infracțiuni, contravaloarea sumelor plătite se include în masa bunurilor comune partajabile ca urmare a desfacerii căsătoriei, veniturile celuilalt soț urmând a se considera diminuate cu sumele respective. Este indiferent sub acest aspect dacă pensia din care s-a făcut plata a fost stabilită pentru o activitate depusă exclusiv înainte de încheierea căsătoriei.

Soțul care, în timpul căsătoriei, a făcut o serie de cheltuieli, ca urmare a condamnării penale a celuilalt (plata onorariilor pentru avocați și expertize judiciare) nu le poate pretinde acestuia din urmă, întrucât ele s-au efectuat.

Avocat Marian Roşca

UBI IUS IBI REMEDIUM

Bunuri proprii si bunuri comune ale sotilor, MASA PARTAJABILÄ‚, ÎMPÄ‚RȚIREA BUNURILOR, RELAȚIILE PATRIMONIALE DINTRE CONCUBINI