Condiţiile, încheiere, desfacere,nulitate a căsătoriei, civilă, religioasă, Obligaţiile soţilor,coabitare, fidelitate, sprijin moral, material, desfacerea prin divorţ, incetarea, recăsătorirea, căsătoria fictivă, putativă ...etc.
Căsătoria este - uniunea liber consimţită dintre "un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii şi are un statut reglementat de norme legale imperative.
De-a lungul istoriei, conceptul de căsătorie a primit mai multe înţelesuri.
Inţelepciunea populară românească consacră ideea "cununiilor rupte din rai", iar Proudhon aprecia: "căsătoria este sacralitatea justiţiei, misterul viu al armoniei universale, forma dată de însăşi natura religiei speciei umane".
Constituţia României, în art. 44 statuează că "familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi, pe egalitatea acestora, pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor".
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă."
Statul nostru recunoaşte căsătoria religioasă încheiată în faţa preotului după încheierea celei civile, însa in Suedia ca exemplu importantă este căsătoria religioasă şi mai puţin importantă este cea civilă.
J. Portalis, împletind elementele laice cu cele religioase, a definit căsătoria ca fiind "societatea bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta si sprijini reciproc, pentru a suporta împreună greutăţile vieţii şi pentru a împărtăşi destinul lor comun." iar M. Planiol, G. Ripert, A. Rouast, consideră căsătoria ca "actul juridic prin care bărbatul şi femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede si care nu poate fi ruptă după bunul lor plac."
In România, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, fiind o opţiune a soţilor, generată de convingerile religioase. Căsătoria civilă trebuie să o preceadă pe cea religioasă. De aceea din punct de vedere juridic se poate susţine o singură celebrare a căsătoriei, şi anume cea civilă, cea religioasă neavând efecte juridice.
Codul familiei nu prevede o astfel de obligaţie, păstrându-şi caracterul laic, ca urmare a secularizării actelor de stare civilă încă din 1954, data editării codului familiei.
După anul 1989, tot mai multe familii încep să celebreze şi căsătoria religioasă. Poate, în acest mod, soţii vor fi mai conştienţi de importanţa actului juridic şi s-ar evita desele situaţii de desfacere a căsătoriei.
Termenul de "căsătorie" este utilizat în mai multe accepţiuni, înţelesuri:
· căsătoria este un act juridic prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile si formele prevăzute de lege (art. 3-18 din codul familiei)
· căsătoria este o situaţie juridică sau statut legal al soţilor (art. 26-36 C. fam. referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi).
· căsătoria este o "instituţie juridică" a dreptului familiei, adică totalitatea normelor juridice ce reglementează atât actul juridic, cât si situaţia juridică a căsătoriei.
· căsătoria are şi înţelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.
Importanţa pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soţi si pentru societate, a determinat ca ea să constituie o instituţie socială fundamentală şi o instituţie juridică principală ca urmare a reglementării ei juridice.
Căsătoria este o problemă - în primul rând - personală dar totodată si o problemă socială.
Căsătoria bărbatului cu femeia conduce la întemeierea familiei, care presupune comunitate de viaţă socială si intimă, existenţa unor sentimente, concepţii, idealuri comune.
Aspectul social al căsătoriei este dat de existenţa familiei care are trei funcţii sociale;
· perpetuare a speciei umane,
· economică
· educativă.
Este unanim acceptată ideea, teza actului juridic bilateral, prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al căsătoriei.
Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract civil, deoarece există mai multe deosebiri între actul juridic şi contract.
M. Cantacuzino si D. Alexandresco susţin teza contractului deoarece:
· legătura nu se poate forma decât prin acordul de voinţă dintre soţi,
· acest acord de voinţă dă naştere la obligaţiuni cu caracter juridic traduse în acţiuni.
Teza contractului este explicata prin prisma istoriei:
Burghezia n-a putut lupta contra feudalităţii şi n-a putut răsturna dreptul feudal al familiei decât secularizând căsătoria prin disocierea celor două elemente, contractul şi taina; secularizarea sau laicizarea căsătoriei s-a făcut atunci sub semnul contractului care a servit ca punctul de raliere, ca idee forţa reformatorilor vremii.
Ideea mai persistă în dreptul musulman şi în prezent.
Realizându-şi scopul pentru care a fost susţinută, teza contractualistă a fost combătută cu argumente ştiinţifice puternice.
Enumerăm pe scurt deosebirile esenţiale între actul juridic bilateral al căsătoriei pe de o parte şi contractul căsătorie pe de altă parte:
· la căsătorie, soţii au un scop comun, viaţă în comun, pe când la contract, fiecare parte îşi urmăreşte scopul său;
· contractul poate fi afectat de modalităţi (condiţia sau termenul), pe când
căsătoria nu poate fi;
· există deosebiri privind efectele juridice;
· în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută contractul, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea, iar la căsătorie se poate dispune doar desfacerea căsătoriei în condiţiile legii;
· nulităţile căsătoriei prezintă particularităţi faţă de cele ale contractului;
· contractul se poate încheia numai între bărbaţi sau numai între femei, pe când la căsătorie este obligatorie existenţa unui bărbat şi a unei femei;
· actul juridic bilateral prin care se încheie căsătoria are caracter civil şi solemn, pe când contractul nu este obligatoriu să îndeplinească aceste condiţii.
Unii autori sustin teza contractului judiciar legal în cazul divorţului prin consimţământ mutual, la care se împletesc elemente care aparţin jurisdicţiei graţioase cu cele ale jurisdicţiei contencioase.
Contractul judiciar ar fi un acord, o convenţie a părţilor, în cursul unui proces şi înaintea judecătorului. Se ridică astfel întrebarea: dacă divorţul prin consimţământ este un contract judiciar, atunci căsătoria nu ar avea aceeaşi natură juridică?
Desigur că nu poate fi vorba de un "contract" la căsătorie. Motivele au fost prezentate anterior şi achiesăm opiniei actului juridic bilateral;
· la încheierea căsătoriei participă două părţi, un bărbat şi o femeie şi se întâlnesc două voinţe în urma cărora se vor produce efecte juridice cu privire, de pildă, la starea civilă, la nume, la domiciliu etc.
· se întâlnesc şi în această situaţie elementele esenţiale ale oricărui act juridic: consimţământul şi cauza.
Obligaţiile soţilor de coabitare, de fidelitate şi de sprijin moral si material
Codul familiei nu are prevederi precise şi exacte cu privire la aceste obligaţii reciproce ale soţilor.
Totuşi cercetând instituţia divorţului, cele trei obligaţii sunt de esenţa căsătoriei. Lipsa acestora sau ignorarea lor de către soţi generează împrejurările ce se vor circumscrie instituţiei divorţului.
a) Obligaţia de coabitare
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, în condiţiile legii şi ea presupune traiul în comun ai soţilor în aceeaşi locuinţă. Numai locuind împreună se consolidează relaţiile afective şi se poate realiza scopul căsătoriei.
Codul familiei nu are o prevedere expresă în acest sens, dar aceasta se desprinde din dispoziţiile art. 26 "Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria", deci implicit asupra locuinţei. Nu încape îndoială că traiul în comun al soţilor este de esenţa căsniciei, căci numai astfel uniunea juridică a soţilor în faţa ofiţerului de stare civilă poate deveni o realitate în fapt si poate realiza o reaiă comunitate de viaţă afectiv morală.
Numai locuind împreună soţii îşi pot îndeplini şi celelalte îndatoriri reciproce şi mai ales cele de ordin personal. Un vechi proverb românesc spune că "Ochii care nu se văd se uită", deci numai locuind împreună rămân vii sentimentele care au stat la baza încheierii căsătoriei.
Tribunalul Suprem, încă din 1962, s-a pronunţat în sensul că "în principiu soţii trebuie să locuiască împreună pentru că altfel ar însemna să se nesocotească scopul instituţiei căsătoriei, caracterul ei de uniune între soţi. în mod excepţional însă, pentru motive justificate, soţii pot avea şi locuinţe separate ca de exemplu în situaţiile legate de exercitarea unei profesiuni, îndeplinirea sarcinilor obşteşti, necesitatea unei pregătiri de specialitate, îngrijirea sănătăţii."
Căsătoria se consumă prin raporturile intime dintre soţi.
Consumarea căsătoriei constituie o obligaţie conjugală şi aceasta este inclusă în obligaţia de coabitare, între aceste două obligaţii există o legătură strânsă care merge până la identificare. Este de menţionat faptul că obligaţia conjugală subzistă chiar şi în cazul în care soţii nu au locuinţă comună. Neîndeplinirea obligaţiei de coabitare poate fi invocată ca motiv în cadrul unui proces de divorţ.
b) Obligaţia de fidelitate
Strâns legată de obligaţia de coabitare este şi obligaţia de fidelitate. Aceasta presupune şi stabileşte ca obligaţie a soţilor de a nu avea relaţii intime cu alte persoane.
Respectarea acestei obligaţii asigură consolidarea familiei şi fereşte soţii de a încălca jurământul religios.
în codul familiei nu există o prevedere expresă cu privire la fidelitate, aşa cum era prevăzut în codul civil din 1865, care la art. 194 impunea "soţii îşi datoresc unul altuia credinţă".
Obligaţia de fidelitate este susţinută de însăşi definiţia căsătoriei şi de caracteristicile acesteia:
· căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie;
· căsătoria este liber consimţită;
· căsătoria este monogamă;
· căsătoria are caracter civil
· se încheie, potrivit legii, pe viaţă
· se întemeiază pe deplina egalitate între bărbat şi femeie,
· cu scopul întemeierii unei familii.
Căsătoria se bazează pe afecţiunea reciprocă a soţilor - care este fundamentul căsătoriei - pe caracterul exclusivist al dragostei, care implică cu stringenţă monogamia.
în statul nostru este consacrat principiul căsătoriei monogame, deci a unui singur soţ - respectiv soţii -ceea ce exclude orice relaţii sexuale cu alte persoane. Desigur, aceasta este mai degrabă o obligaţie morală, atât a bărbatului cât şi a femeii, rezultată din afecţiunea si respectul reciproc, ce trebuie să existe în familie până la moarte.
Diminuarea acestora sau lipsa lor conduce la relaţii extraconjugale, la încălcarea obligaţiei de fidelitate, ceea ce constituie, potrivit practicii judiciare, un motiv temeinic de divorţ pentru soţul inocent.
Constituţia României din 2003 consacră egalitatea deplină dintre bărbat si femeie, de unde şi obligaţia de fidelitate, atât pentru bărbat cât şi pentru femeie.
In art. 303 C. pen. se explică în ce constă infracţiunea de bigamie: "încheierea unei căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani":
In alt plan, se poate arăta că în art. 53 alin. 1 din C. fam. "copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, "copilul conceput în timpul căsătoriei, însă născut după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie".
Aceste două prezumţii legale de paternitate îşi au sorgintea în obligaţia de fidelitate deoarece se presupune că soţii au consumat căsătoria, având relaţii sexuale în timpul legal de concepţie al copilului şi că soţii au fost apţi de a avea relaţii intime" - şi nu în ultimul rând - se presupune că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate.
Răsturnarea acestor prezumţii de către soţ, cu probe certe, conduce la dovada infidelităţii soţiei, ceea ce constituie, cum am mai arătat, un motiv serios de divorţ.
La fel se întâmplă şi în cazul admiterii acţiunii de stabilire a paternităţii minorului, împotriva unui bărbat căsătorit.
In familia musulmană este admisă poligamia, căsătoria bărbatului cu mai multe femei.
Nu este permisă căsătoria unui musulman cu un nemusulman, dar este permisă căsătoria unui musulman cu o femeie aparţinând uneia din religiile revelate (creştină şi iudaică). Un musulman nu se poate căsători cu o femeie căsătorită cu un alt musulman, pentru că ea nu poate avea decât un singur soţ. Un musulman poate avea însă patru soţii concomitent, care să nu fie rude între ele.
Din cele de mai sus nu trebuie înţeles că dreptul islamic, morala conjugală tradiţională, ar încuraja infidelitatea soţului. Relaţiile extraconjugale au fost permise numai în perioada sclavagistă, cu sclavele concubine.
In dreptul islamic fidelitatea este recunoscută prin însăşi existenţa căsătoriei. Principiul este "copilul aparţine patului" - al walad li-l firas.
c) Obligaţia de sprijin moral
Potrivit art. 2 din codul familiei soţii îşi datorează sprijin moral. Desigur, formularea din cod apare ca generală, însă prin ea s-a dorit să se cuprindă toate îndatoririle de asistenţă afectivă şi spirituală reciprocă a soţilor, pentru crearea unui climat liniştit reconfortant, încrezător, care să asigure condiţiile pentru a depăşi mai uşor momentele grele din viaţă, de suferinţă fizică sau morală.
Această obligaţie presupune o reală afecţiune între soţi, exclude manifestările de egoism şi face dovada existenţei unei legături de solidaritate, coeziune si comuniune ce caracterizează familia.
Soţilor le revin mai multe îndatoriri: "îndatorirea de sinceritate, îndatorirea de a fi răbdători unul cu altul, îndatorirea de a promova buna înţelegere şi comunitatea matrimonială de viaţă; îndatorirea de a se încuraja şi stimula reciproc în activităţile lor familiale, profesionale şi obşteşti, îndatorirea fiecăruia de a apăra la nevoie cinstea şi reputaţia celuilalt, îndatorirea de a se sprijini mutual în caz de boală, infirmitate, depresie psihică etc."
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate constitui motiv de divorţ, sau mai mult uneori, poate îmbrăca o formă calificată, agravată, constituind infracţiune sau contravenţie.
Codul penal în art. 305 alin. 1 dispune, între altele, că săvârşirea de către o persoană care are obligaţia legală de întreţinere - faţă de cel îndreptăţit la întreţinere - a faptei de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale, constituie infracţiunea de abandon de familie, în art. 2 pct. 23 din Legea 61/27 august 1991, se arată că alungarea din locuinţă comună, a soţului sau a soţiei, ori a copiilor, precum şi a altor persoane aflate în întreţinere, constituie contravenţie şi se sancţionează.
d) Obligaţia de sprijin material
Această obligaţie este prevăzută în art. 2 C. fam. Aceasta exprimă obligaţia patrimonială reciprocă a soţilor. Ea constituie totodată o sarcină a căsătoriei, cu caracter permanent si care poate să dureze chiar după divorţ în anumite condiţii.
In art. 29 C. fam. se arată că "soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsniciei", în art. 86 C. fam. se arată că "obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie ..." şi în art. 89 C. fam. "întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi".
De obicei există înţelegere între soţi, cu privire la cheltuielile familiei, astfel că există patrimoniu comun la "alimentarea" căruia contribuie fiecare.
In cazul în care soţii nu se înţeleg, intervine - la cerere - instanţa judecătorească aplicând dispoziţiile - atât ale codului familiei cât şi ale celor din codul penal care sancţionează "abandonul de familie" (art. 305 C. pen.).
SECŢIUNEA II
Consideraţii introductive cu privire la încetarea căsătoriei, desfiinţarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei
Incetarea căsătoriei, desfacerea ei şi desfiinţarea căsătoriei sunt trei mijloace de a se pune capăt unei căsnicii.
art. 37 din C. fam. "căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei".
"Căsătoria se poate desface prin divorţ."
art. 22 C. fam. "în cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit si, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".
art. 19 C. fam. se stipulează "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7, lit. a, 9 şi 16" adică dacă se încalcă dispoziţiile legale referitoare la vârstă, la soţul căsătorit deja, la căsătoria între rude, între înfiat şi înfietor, la cel bolnav mintal şi la căsătoria încheiată cu vicii de consimţământ.
Din dispoziţiile legii rezultă că la baza destrămării căsătoriei sunt;
· cauze naturale,
· obiective
· subiective
· şi cauze prin excelenţă cu caracter judiciar, pe cale judecătorească.
Incetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Desfiinţarea căsătoriei îşi produce efectele atât pentru trecut (ex tunc) cât şi pentru viitor (ex nunc), excepţie făcând însă efectele faţă de copii şi efectele în caz de căsătorie putativă. In această situaţie se consideră că nu a existat căsătoria.
Incetarea căsătoriei are loc de drept
Dacă pe parcursul procesului de divorţ intervine decesul unuia dintre soţi, nu se mai poate pune problema desfacerii căsătoriei deoarece ea a încetat prin modul firesc care este decesul şi în această situaţie dosarul se închide indiferent de instanţa în faţa căreia se află cauza.
Desfacerea căsătoriei are loc prin hotărâre judecătorească.
Tot prin acţiune în justiţie se procedează şi în cazul nulităţilor absolute sau relative privind căsătoria care pun capăt acesteia ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.
SECŢIUNEA III încetarea căsătoriei
Căsătoria se încheie în considerarea persoanei, adică intuitu personae şi evident că odată ce unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetează. Incetarea căsătoriei are loc de drept.
Efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor, ex nune, nu şi pentru trecut.
Cazurile de încetarea căsătoriei
In principiu căsătoria se încheie pe viaţă, la ea participă întotdeauna un bărbat şi o femeie. Dacă unul dintre aceştia decedează, încetează raţiunea de existenţă a ei, de a fi continuată.
Căsătoria încetează în următoarele trei cazuri:
· moartea unuia dintre soţi;
· declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
· recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort.
Vom încerca, mai jos, pe scurt, să oferim câteva particularităţi ale situaţiilor enunţate:
a) moartea unuia dintre soţi
Fiind încheiată intuitu personae, căsătoria încetează la moartea unuia dintre soţi. în acest caz suntem în prezenţa unei morţi fizice, constatate (prin examinarea cadavrului).
Deşi nu mai subzistă căsătoria în viitor, totuşi unele efecte se menţin:
1.Soţul supravieţuitor păstrează numele din căsătorie, chiar dacă la căsătorie l-a luat pe cel al soţului decedat. Codul familiei, în redactarea anterioară anului 1956, stipula expres această situaţie, în actuala reglementare nu se mai păstrează această normă, ci textul legii oferă posibilitatea soţului supravieţuitor chiar şi în caz de
recăsătorire să păstreze acest nume din căsătoria anterioară. Textul este mai larg şi nicidecum restrictiv.
De fapt, chiar dacă se recăsătoreşte, soţul supravieţuitor îşi ia numele noului soţ, după căsătorie, şi la divorţ el va reveni la numele din prima căsătorie şi nicidecum la cel avut anterior tuturor căsătoriilor.
In art. 28 C. fam. se arată "soţii sunt obligaţi să poarte in timpul căsătoriei numele comun declarat...".
2.Soţul supravieţuitor care s-a căsătorit fără a avea împlinită vârsta de 18 ani bărbatul şi 16 ani femeia, îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie ca un drept câştigat.
Moartea unuia dintre soţi are efecte si în planul relaţiilor patrimoniale dintre aceştia, unde distingem trei cazuri:
A) Proprietatea comună devălmaşă încetează. Soţul supravieţuitor dobândeşte
vocaţie succesorală în temeiul D.L. 319/1944 la moştenirea lăsată de soţul decedat.
El dobândeşte, în exclusivitate, pe de o parte cota de bunuri din cele comune căsniciei şi cota ce-i revine din bunurile comune care au căzut în lotul soţului decedat, fiind posibilă situaţia ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea lăsată în concurs cu alţi moştenitori.
Conform art. 98 C. fam. încetarea căsătoriei constituie una din împrejurările în care ocrotirea părintească se exercită de către un singur părinte.
b) declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi
De aceasta dată nu ne mai aflăm în faţa unei constatări fizice ci mai degrabă teoretice, pe cale judiciară a morţii. Instanţa constata şi declară pe bază de probe prin hotărâre judecătorească moartea unuia dintre soţi. Data morţii se consideră aceea stabilită prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă conform art. 18 din D. 31/1954.
Declararea morţii este reglementată de art. 16 (Modificat prin Leg. 4/04.04.1956) şi art. 24 din D. 31/1954 şi art. 36-43 din D. 32/1954.
Această declarare produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică a soţului
.
c) recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort
O situaţie deosebită pentru o persoană fizică este aceea când încetează căsătoria ca urmare a decesului celuilalt soţ sau a declarării pe cale judecătorească a morţii unuia dintre soţi iar soţul supravieţuitor se recăsătoreşte.
Dacă soţul mort reapare şi se anulează hotărârea declarativă de moarte, desigur apare situaţia în care soţul supravieţuitor iniţial este căsătorit cu două persoane, ambele căsătorii fiind în fiinţă.
Apare întrebarea legitimă care dintre căsătorii este valabilă şi care se va anula, căci în caz contrar ne aflăm în situaţia de bigamie (art. 303 C. pen. Soluţia în această problemă este dată de art. 22 din C. fam. în care se arată: "Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii."
Potrivit legislaţiei anterioare, Legea 173/1941 modificată prin Legea 293/1944, în cazul recăsătoririi soţului celui declarat mort prin hotărâre judecătorească şi a anulării apoi a hotărârii declarative de moarte, ca urmare a apariţiei soţului mort, soţii primei căsătorii aveau posibilitatea de a solicita anularea celei de-a doua căsătorii, argumentată de împrejurarea că prima căsătorie a fiinţat permanent şi astfel implicit se acceptă starea juridică teoretică de bigamie.
Art. 22 din C. fam. nu mai reţine această soluţie şi motivaţie, ba dimpotrivă. Desigur textul art. 22 suportă critici prin aceea că prima căsătorie "încetează" şi nicidecum nu este desfăcută deoarece existenţa a doua căsătorii valabile nu este consacrată ca motiv de divorţ şi procedura de anulare nu este cea prev. de art. 607-619 C. pr. civ. referitoare la divorţ.
Subscriem opiniei care susţine ca termenul de "este desfăcută" este neadecvat si impropriu şi mai potrivit era termenul de "încetează".
Soluţia oferită de art. 22 C. fam. trebuie apreciată nuanţat, deoarece în practică se pot ivi două situaţii:
· soţul care s-a recăsătorit a fost de bună credinţă, adică nu a ştiut că soţul său declarat mort trăieşte
· soţul recăsătorit cunoştea că primul soţ trăieşte, fiind de rea credinţă.
In prima situaţie fiinţează ambele căsătorii, deoarece hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte produce efecte şi pentru trecut, retroactivează. Dacă soţul a fost de bună credinţă, legea dă preferinţa celei de-a doua căsătorii, urmând ca prima căsătorie să înceteze pe data încheierii celei de-a doua căsătorii. Se dă astfel
preferinţă stării de fapt actuale.
In cea de-a doua situaţie, soţul recăsătorit este de rea credinţă, adică a ştiut când s-a recăsătorit că soţul său trăieşte, deşi fusese declarat mort şi astfel cea de-a doua căsătorie s-a încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din C. fam., prin fraudă.
"Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită." Acest soţ din punct de vedere subiectiv a comis infracţiunea de bigamie. Drept urmare, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută, rămânând valabilă prima căsătorie prin producerea efectului retroactiv al anulării hotărârii declarative de moarte.
SECŢIUNEA IV Desfiinţarea căsătoriei
Prin desfiinţarea căsătoriei (nulitatea) se înţelege intervenţia unei sancţiuni civile în momentul nerespectării unor dispoziţii legale privind valabilitatea actului juridic al căsătoriei, care de regulă au ca efect desfiinţarea cu efect retroactiv a căsătoriei încheiate.
Incheierea valabilă a căsătoriei presupune respectarea tuturor condiţiilor de fond si formă prevăzute de lege.
1.Elemente de drept material
Cauzele care au ca efecte desfiinţarea căsătoriei sunt prevăzute în Capitolul II din Titlul l C. fam. întitulat "Nulitatea căsătoriei" cuprins între art. 19-21 care constituie cazuri exprese de nulitate, în art. 23-24 este reglementată căsătoria putativă.
In literatura juridică au fost admise si două cazuri de nulităţi virtuale şi anume:
· căsătoria fictivă
· căsătoria între persoane al căror sex nu este diferenţiat.
Nulităţile au fost clasificate în nulităţi absolute si nulităţi relative cu unele nuanţări faţă de dreptul comun.
Enumerarea cazurilor de nulitate absolută a căsătoriilor:
· Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială (art. 19 si 4 din C. fam.).
· Căsătoria a fost încheiată de o persoană care era deja căsătorită (art. 19 şi 5 din C. fam.).
· Căsătoria a fost încheiată între persoane care sunt rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi 6 C. fam.).
· Căsătoria s-a încheiat între cel care adoptă, sau rudele lui, pe de o parte şi cel adoptat ori rudele acestuia, pe de altă parte (art. 19 C. fam. si art. 1 O.G. 25/1997).
· Căsătoria s-a încheiat de alienatul sau debilul mintal art. 19 şi 9 C. fam.
· Căsătoria s-a încheiat fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam. (art. 19 C. fam.).
· Incompetenţa delegatului de stare civilă (incompenenţa raţionae materiae), in afară de cazul în care-a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă (error communis facit ius).
· Căsătoria fictivă.
· Căsătoria s-a încheiat între persoane de acelaşi sex (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.).
Anterior anului 1990 se aprecia ca fiind o cauză de nulitate absolută a căsătoriei încheierea ei între un cetăţean român şi unul străin fără a exista în prealabil autorizaţia preşedintelui României.
In prezent această nulitate nu mai există deoarece prin Decretul lege nr. 9/31 dec. 1989 s-a abrogat art. 134 C. civ.
In literatura mai exista ca şi cazuri de nulitate absolută
· "lipsa de solemnitate ... art. 19 şi 16-17 C. fam. referindu-se la absenţa de la căsătorie, a unuia dintre viitorii soţi,
· neexprimarea consimţământului sau nedeclararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, sau clandestinitatea.
· Căsătoria încheiata fără publicitate ... (art.19si16C. fam.)
Cazurile de nulitate relativă sunt cele privitoare la viciile de consimţământ:
· eroarea,
· dolul
· violenţa
2. Elemente de drept procesual civil
Am prezentat condiţiile si situaţiile când se poate constata nulitatea căsătoriei. Urmează procedura şi autoritatea care decide desfiinţarea căsătoriei.
Trebuie stabilite persoanele care pot invoca nevalabilitatea căsătoriei, termenele în care se poate invoca nevalabilitatea căsătoriei, posibilităţile de confirmare a căsătoriei nevalabile. Regulile de drept comun în materia nulităţii se aplică si la nulitatea căsătoriei, cu unele excepţii privind scurtarea termenului de prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei si la posibilităţile mai largi de acoperire a căsătoriei nule absolut menită să menţină pe cât posibil căsătoria odată încheiată.
Demersul care se face pentru a se constata şi a se statua nulitatea căsătoriei este acela al unei acţiuni civile la instanţa de judecată.
A. Titularul acţiunii
Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către orice persoană care justifică un interes, adică de către oricare dintre soţi, de către terţii care ar justifica un interes, de către procuror si din oficiu chiar de către instanţa de judecată.
Nulitatea relativă, poate fi invocată numai de către soţul al cărui consimţământ la căsătorie a fost viciat.
Precizări:
· pot invoca nulitatea căsătoriei şi rudele soţilor daca justifică un interes.
· au acelaşi drept creditorii soţilor.
· nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către organele de stat
competente ca de pildă serviciul de stare civilă.
· procurorul poate cere nulitatea căsătoriei şi chiar este obligat să o facă (art. 45 C. pr. civ. şi art. 47 Decretul 32/1954). Acest drept şi interes se justifică doar în perioada când soţii se află în viaţă. Având caracter personal, nulitatea relativă nu poate fi invocată de procuror;
Moştenitorii soţului al cărui consimţământ a fost viciat pot continua acţiunea în nulitate absolută şi cea în nulitate relativă?
· In ce priveşte nulitatea absolută, moştenitorii pot continua acţiunea, deoarece este unanimă teza că aceştia au chiar calitate procesuală şi justifică interes să o promoveze şi cu atât mai mult să o continue.
Nu aceiaşi unanimitate există însă şi în privinţa nulităţii relative.
Prof. T. R. Popescu şi Tr. lonaşcu pornesc de la premisa că având un caracter personal, acţiunea în anulare aparţine unei singure persoane şi nu poate fi continuată de către moştenitor. Ori de câte ori legiuitorul a vrut ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie continuată de. moştenitori a prevăzut aceasta în mod expres. Putem exemplifica în acest sens, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în stabilirea paternităţii şi acţiunea în tăgada paternităţii.
Dopa o alta opinie moştenitorii pot continua acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei deoarece nu sunt norme prohibitive în acest sens.
Conideram că prima opinie ilustrează voinţa legiuitorului argumentată de dispoziţiile imperative ale codului familiei din art. 21 unde nu se face vorbire că acţiunea poate fi continuată de moştenitori. Dacă s-ar fi vrut acest demers s-ar fi statuat asemeni ca în art. 54 C. fam. - la tăgada paternităţii si art. 59 C. fam. - stabilirea paternităţii etc.
B. Competenţa la acţiunea în nulitate
Regulile referitoare la competenţa teritorială în procesele privitoare la nulitatea căsătoriei sunt de natură dispozitivă, încălcarea lor atrăgând necompetenţa relativă a instanţei.
Acţiunea în nulitatea absolută şi relativă a căsătoriei este de competenţa instanţelor, determinată de dreptul comun, reaplicându-se dispoziţiile speciale pentru competenţă în materia divorţului. Competenţa aparţine tribunalului - (art. 2 lit. h C. pr. civ., ori după caz, Tribunalului - Municipiului Bucureşti) de la domiciliul sau reşedinţa soţului pârât (art._5 C. pr. civ.).
Intrucât competenţa teritorială nu are caracter imperativ, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea pârâtului.
C. Termenul
Acţiunea în nulitatea absolută urmează regimul dreptului comun, fiind imprescriptibilă, iar acţiunea în nulitate relativă este prescriptibilă într-un termen special de 6 luni prevăzute prin art. 21 alin. 1 C. fam., cu începere de la data încetării violenţei ori a descoperirii erorii sau a vicleniei, împlinirea termenului de prescripţie înlătură incertitudinea privind validitatea căsătoriei, prezumându-se că a renunţat a mai fi invocată de cel îndreptăţit.
D. Confirmarea căsătoriei nule si a celei anulabile
Se face distincţie, daca nulitatea este absolută sau relativă.
Când nulitatea este absolută în ce priveşte căsătoria, ea poate fi confirmată dacă:
· soţul impuber a împlinit vârsta de 18 ani la băieţi şi 16 ani la fete, înainte de constatarea nulităţii;
· soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.
Practica judiciară a consacrat ca motive de confirmare a căsătoriei nule, următoarele situaţii:
· în cazul în care dispensa de vârstă, prevăzute de art. 4 alin. 2 C. fam. a fost eliberată după încheierea căsătoriei;
· în cazul fraudării legii si încheierii ulterioare a căsătoriei între soţi, s-au stabilit relaţii conjugale normale.
Căsătoria anulabilă poate fi confirmată expres sau tacit în termenul de prescripţie de 6 luni, prin neinvocarea anulării în toată această perioadă.
Pornind de la condiţiile în care se poate invoca nulitatea căsătoriei şi persoanele care o pot face apreciem că are mare importanţă a stabili dacă se impune nulitatea absolută sau anularea căsătoriei.
Potrivit art. 9 C. fam. este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal precum şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.
Este unanim recunoscut că în cazul alienatului mintal şi al debilului mintal, nulitatea este absolută, dată fiind lipsa totală de discernământ, şi ea poate fi invocată oricând de orice persoană interesată.
Instanţa supremă a stabilit că în astfel de cazuri se impune a fi lămurite două împrejurări:
· boala de care suferă soţul, care conduce la concluzia că este alienat sau debil mintal si
· dacă această boală a fost ascunsă la momentul căsătoriei faţă de celălalt soţ.
E. Efectele nulităţilor
Şi în materia căsătoriei efectele nulităţilor sunt similare celor din dreptul comun. Desfiinţarea retroactivă a căsătoriei
De la regula retroactivităţii efectelor nulităţii căsătoriei, legea prevede două importante excepţii:
- desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor care îşi păstrează statutul legal de copii din căsătorie (art. 23 alin. 2 C. fam.).
- atunci când constată prin hotărâre nulitatea căsătoriei, instanţa are obligaţia să se pronunţe şi cu privire la încredinţarea minorilor rezultaţi din căsătorie. Copiii îşi păstrează situaţia de copii rezultaţi din căsătorie şi se aplică regulile de la divorţ, în ce privesc drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii.
Instanţa se va pronunţa cu privire la încredinţarea minorilor si la contribuţia de întreţinere a acestora. (art. 23 alin. 1 şi 24 alin. 1 C. fam.)
Căsătoria putativă este căsătoria nulă sau anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele produse până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă pentru soţul sau soţii de bună credinţă la încheierea căsătoriei.
Pentru prima dată căsătoria putativă s-a regăsit în dreptul feudal, când datorită frecventelor cazuri de nulitatea căsătoriei generate de excesivele impedimente la căsătorie impuse de dreptul canonic legiuitorul a încercat să mai atenueze din efectele nulităţii pentru cei care au încheiat-o cu bună credinţă.
Pentru a fi putativă, căsătoria nevalabilă trebuie să aibă aparenţa juridică de căsătorie şi cel puţin unul dintre soţi să fi fost de bună credinţă. Cu alte cuvinte pentru a fi putativă căsătoria, trebuie îndeplinite două condiţii:
· aparenţa juridică de căsătorie
· buna credinţă a soţilor sau a unui soţ.
De regulă, putativitatea se invocă pe cale de excepţie într-un proces de nulitatea sau anularea căsătoriei.
Dacă ambii soţi au fost de bună credinţă, fiecare din ei va păstra donaţiile ce i-au fost făcute în timpul căsătoriei. Obligaţia de întreţinere va exista iar ulterior desfiinţării căsătoriei, bunurile dobândite în căsătorie sunt supuse regimului comunităţii de bunuri.
Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună credinţă, efectele desfacerii căsătoriei se vor aplica doar cu privire la acesta în ce priveşte pensia de întreţinere, partajul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, donaţiile primite în perioada căsătoriei.
Divorţul potrivit dicţionarului explicativ al limbii române înseamnă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii si provine din latinescul divortum sau din cuvântul franţuzesc divorce.
Căsătoria se desface ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă precum si în baza acordului ambilor soţi în condiţiile legii.
II
CONSIDERAŢII PRELIMINARE PRIVIND DESFACEREA CĂSĂTORIEI
SECŢIUNEA I
Noţiunea şi definirea divorţului - sediul materiei
Căsătoria se încheie pe viaţă, în principiu legătura căsătoriei este menită să dăinuiască pe tot timpul vieţii soţior.
In mod firesc, în cazul decesului unuia dintre soţi, căsătoria încetează. Familia, ca formă istorică de organizare a vieţii în comun bazată pe uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie (căsătoria), interesează societatea, astfel că desfacerea căsătoriei este reglementată printr-o procedură specială.
Desfacerea căsătoriei este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre soţi instanţa pune capăt existenţei căsătoriei.
Divorţul este un mod de înfăptuire a desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav si iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
In ţara noastră, divorţul este reglementat;
· drept material în codul familiei (art. 37-44)
· procedură în Codul de procedură civilă (art.607-619).
Definirea noţiunii si dispoziţii privitoare la divorţ întâlnim în legislaţia română, atât în codul familiei art. 37-44 cât şi în codul de procedură civilă, în cap. VI din Cartea VI art. 607-619 având titlul de "Despărţenia" - "Divorţul".
Anterior anului 1989, reglementarea divorţului a cunoscut numeroase modificări prin Decretele 779/1966, 680/1969, 174/1974, 312/1977, 475/1977.
După anul 1989, modificările aduse atât codului familiei cât şi codului de procedură civilă prin Legea 59/1993 au menirea de simplificare a procedurii divorţului prin introducerea procedurii divorţului prin consimţământul ambilor soţi.
