Franţa

Divorţul nu este legat de nici o condiţie, dar nu poate fi cerut în cursul primelor 6 luni de căsătorie. Divorţul prin consimţământ mutual este posibil după o suspendare a vieţii comune de minim 6 luni.

O altă formă de divorţ prin consimţământ mutual este divorţul la cererea acceptată. Aceasta înseamnă că unul dintre soţi poate cere divorţul făcând dovada unui ansamblu de fapte care conduc la concluzia că este imposibilă menţinerea vieţii în comun a celor doi soţi. Dacă celălalt soţ recunoaşte faptele în faţa judecătorului, acesta pronunţă divorţul fără a mai stabili culpa. Divorţul astfel pronunţat produce efectele unui divorţ din culpă comună.

Cererea de divorţ este formulată de ambii soţi prin avocatul fiecăruia sau printr-un avocat unic comun şi ea cuprinde:

numele, prenumele, profesia, domiciliul, naţionalitatea, locul de naştere al fiecărui soţ, data şi locul căsătoriei, date cu privire la copii, date cu privire la cartea de credit social, asigurarea medicală, pensia.

Se va indica numele judecătorului cu probleme de familie în cadrul tribunalului, la care este depusă cererea.

Se va indica numele avocaţilor soţilor sau, după caz, al avocatului comun. Apoi cererea este semnată de fiecare soţ şi avocat şi datată şi se depune la secretariatul grefei.

La cerere se anexează copii după certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor şi, de asemenea, se anexează convenţiile temporare sau definitive cu privire la nume, încredinţarea copiilor, pensie de întreţinere, împărţirea bunurilor.

După depunerea cererii, procedura prevede o audiere prealabilă a fiecărui soţ de către judecătorul cu probleme familiale, la citarea judecătorului sau la iniţiativa soţilor. Apoi se ascultă ambii soţi şi li se dau sfaturi de împăcare, după care se continuă discuţiile cu participarea avocatului sau a avocaţilor.

Judecătorul verifică apoi competenţa, condiţiile de formă şi de fond ale cererii şi cu toţii discută mai întâi convenţia temporară şi apoi proiectul de convenţie definitivă. Dacă acest proiect nu există, cererea nu poate fi primită.

In cazul procedurii de divorţ la cererea unui soţ, cererea va cuprinde: numele, prenumele, data şi locul naşterii, profesia, iar pentru soţul reclamant, numărul cărţii de asigurare socială, locul şi data naşterii minorilor.

Acţiunea va cuprinde şi motivele cererii şi este semnată de cel interesat şi adresată judecătorului cu afaceri de familie de la tribunalul de mare curte prin depunerea la grefa tribunalului.

Serviciul unui avocat este obligatoriu.

Cererea va fi însoţită de un memoriu, al soţului reclamant, redactat împreună cu avocatul, care va exprima sentimentele reclamantului. Prin acest memoriu se motivează, de manieră elegantă, sobră, divorţul, astfel ca celălalt soţ să fie de acord. La 15 zile de la înregistrare, cererea şi memoriul vor fi comunicate celuilalt soţ şi dacă este respinsă de celălalt soţ, procedura nu se va mai desfăşura. Dacă o acceptă, acceptarea se face în scris şi este depusă tot la grefa instanţei însoţită de un memoriu. Ambele memorii vor fi citite de judecătorul cu probleme de familie. Se va încerca apoi o conciliere între soţi, cu convocarea lor. în timpul concilierii, judecătorul dă o ordonanţă prin care se constată că există două declaraţii şi două enumerări de fapte care atestă imposibilitatea menţinerii căsătoriei.

 

Divorţul din procedura comună (bazat pe culpă)

Legislaţia franceză prevede două proceduri şi anume:

·        divorţul din culpă şi

·        pentru separarea în fapt.

Divorţul din culpă poate fi cerut de soţul care poate imputa diverse fapte celuilalt soţ dacă aceste fapte acuzatoare constituie o violare gravă a îndatoririlor familiale sau dacă prin ele se ajunge la concluzia că se reneagă obligaţiile maritale şi fac imposibilă menţinerea vieţii în comun.

Divorţul pentru despărţirea în fapt poate fi cerut de către un soţ pentru situaţia când soţii sunt despărţiţi în fapt de 6 ani de zile. De asemenea, se poate cere divorţul şi dacă facultăţile mintale ale soţului pârât sunt grav alterate de circa 6 ani de zile sau dacă între soţi nu mai există nici o legătură afectivă şi nu se întrevede nici o ameliorare în viitor a situaţiei.

 

Cererea de divorţ

Legitimitatea procesuala

Acţiunea de divorţ are un caracter esenţial personal. Doar soţii pot promova acţiunea de divorţ. Părinţii acestora, creditorii sau moştenitorii soţilor nu pot promova o astfel de acţiune.

Singura intervenţie admisibilă, este aceea a unui membru de familie care să se ocupe de aplicarea articolului 287 C. civ., cu privire la exerciţiul autorităţii părinteşti asupra copiilor minori.

Dacă unul dintre soţii căsătoriţi este minor, ca urmare a căsătoriei a dobândit capacitatea de exerciţiu si poate promova acţiunea de divorţ.

Dacă facultăţile mintale sunt alterate de o maladie, interesele pot fi plasate sub un regim de protecţie ca: tutela, curatela sau protecţia justiţiei.

Dacă unui dintre soţi se află sub incidenţa acestui regim, nici o cerere de divorţ - prin consimţământ mutual - nu poate fi prezentată, şi în consecinţă nu se va putea introduce acţiunea de divorţ, decât pentru întreruperea vieţii comune timp de 6 ani.

Dacă unul dintre soţi se află sub protecţia justiţiei, legea stabileşte că cererea de divorţ nu poate fi examinată decât numai după stabilirea curatelei sau tutelei.

Competenţa

1. Competenţa materială

Instituţia Judecătorului cu afaceri familiale s-a introdus în legislaţie prin legea 22 din 8 ianuarie 1993 care o înlocuieşte pe cea a judecătorului cu afaceri matrimoniale.

El este desemnat de preşedintele instanţei si constituie o măsură administrativ judiciară care nu este susceptibilă de recurs, dar care poate fi modificată.

Judecătorul cu afaceri familiale este competent să pronunţe divorţul sau separarea părţilor şi să indice pentru ce motiv a făcut-o.

Judecătorul cu afaceri familiale există doar la instanţa de fond, iar dacă hotărârea este atacată cu apel, modificarea măsurilor accesorii nu poate fi făcută decât de preşedintele Curţii de Apel sau de către un consilier secretar de stat desemnat.

În materia divorţului sau a separării în fapt a soţilor, competenţa revine Tribunalului de Mare Instanţa.

2. Competenţa teritorială

În baza dispoziţiilor art. 5 din lege, competenţa teritorială revine tribunalului de la locul unde se află reşedinţa soţilor sau domiciliul lor.

Dacă soţii au domicilii diferite, competenţa este la domiciliul soţului care are minorii sau la domiciliul apărătorului sau a pârâtului şi competenţa se stabileşte la data promovării cererii, chiar dacă ulterior părţile îşi schimbă domiciliile.

Excepţia de necompetenţă poate fi invocată de către soţi sau de către judecător, din oficiu.

3. Cererea de divorţ

Diferă în conţinut si formă după motivul divorţului.

Este stabilit, cu titlu de regulă generală indicarea de către soţi a numărului de identitate matrimonială utilizat la casa de asigurări de sănătate la care sunt afiliaţi. Prin cererea iniţială, reclamantul sesizează judecătorul şi fixează obiectul şi cauza cererii. Aici sunt  două excepţii:

a. soţul reclamant poate oricând, chiar şi în apel, să modifice cererea de divorţ cu cea de separare a soţilor, dar invers, cea din separarea soţilor, în divorţ, este interzisă;

b. cererea întemeiată pe un motiv de divorţ, în cercul dezbaterilor nu poate fi        schimbată şi întemeiată pe alt motiv.

În timpul procesului de divorţ se poate renunţa la cerere.

Procedura pentru despărţirea în fapt sau pentru culpă

 În această situaţie procedura este în întregime contradictorie.

Soţii vor putea să ceară judecătorului să constate acordul lor, dacă nu este luată nici o decizie asupra fondului, si să omologheze convenţia soţilor cu privire la efectele divorţului.

Cererea trebuie să fie redactată obligatoriu de către avocat, în caz contrar, dacă soţul care promovează acţiunea solicită măsuri de urgenţă este ţinut să se prezinte în persoană.

Cererea va cuprinde: nume, prenume, data şi locul naşterii, profesie, domiciliul, nr. cărţii de asigurare, data căsătoriei, obiectul cererii, adică motivul de divorţ şi masurile provizorii.

Primind cererea judecătorul cu afaceri familiale, indică în josul acţiunii, ziua, ora şi locul unde are loc tentativa de conciliere. De asemenea se fac menţiuni cu privire la măsurile provizorii.

Toate acestea sunt cuprinse într-o ordonanţă  care se notifică sub sancţiunea nulităţii celuilalt soţ cu cel puţin 15 zile înainte, prin grefieră, scrisoare recomandată confirmată în aceeaşi zi.

În caz de urgenţă, judecătorul cu afaceri familiale poate desemna pe soţul reclamant ca să-l anunţe pe celălalt soţ. La scrisoare se anexează acte privind procedura divorţului.

După primirea scrisorii, soţii pot realiza o procedură de conciliere.

Soţii trebuie să fie prezenţi personal la tribunal. Alienatul chiar dacă este internat va trebuie ascultat iar reprezentantul legal însoţit de tutore trebuie să fie prezenţi.

Dacă apărătorul face apărarea, îşi va prezenta şi mijloacele de apărare.

Dacă soţul pârât se află în imposibilitatea de a se prezenta (bolnav, arestat, domiciliul prea departe) poate solicita şi primi de la judecătorul cu afaceri familiale un termen mai lung.

Dacă reclamantul nu se prezintă, se consideră că a renunţat la judecată, urmând a promova o altă cerere.

Rolul judecătorului cu afaceri familiale

Judecătorul cu afaceri de familie trebuie să se întreţină personal cu ambii soţi şi să încerce o conciliere, iar dacă nu a reuşit, se întâlneşte cu cei doi soţi unde se poate prezenta şi avocatul fiecăreia care vor indica mijloacele de probă.

Soţul pârât poate ridica în faţa judecătorului cu afaceri familiale excepţia de necompetenţă, vicierea procedurii de citare etc.

Posibile soluţii ale judecătorului cu afaceri familiale

1)      dacă soţii s-au împăcat, se încheie un proces verbal şi litigiul este terminat;

2)  dacă soţii nu s-au împăcat, judecătorul cu afaceri familiale va suspenda cauza         şi va acorda termen de gândire soţilor de 8 zile, sau va putea suspenda dosarul       care va fi reluat peste 6 luni.

în cazul în care concilierea nu s-a realizat, reclamantul primeşte autorizarea citării soţului în faţa instanţei Tribunalului de mare instanţă.

Reguli procedurale particulare în divorţul pentru despărţirea în fapt

Cererea  iniţială

Pentru ca cererea să fie admisibilă, trebuie ca despărţirea soţilor să fie mai lungă de 6 ani.

Când divorţul este cerut pentru despărţirea în fapt, cererea iniţială nu este admisibilă decât dacă deţine mijloacele prin care soţul care o prezintă va asigura obligaţiile referitoare la copii.

Cererea cuprinde indicarea resurselor si a raţiunilor pentru care va presta întreţinerea şi în caz contrar cererea va fi respinsă.

Dacă soţul este bolnav, la cerere se va anexa şi un certificat medical care să ateste că facultăţile mintale ale soţului sunt de 6 ani grav alterate.

Tribunalul va pronunţa hotărârea numai pe baza unui raport medical întocmit de trei medici experţi.

Prin hotărârea pronunţată nu se va face referire la cauza de divorţ.

Reguli procedurale în divorţul întemeiat pe culpă

Cererea iniţială

Prin cerere se invocă motivele pentru care s-a promovat cererea.

Judecătorul sesizat cu o astfel de cerere pentru culpă poate, dacă soţul o cere, să amâne cauza pentru ca ambii soţi să prezinte o cerere de divorţ.

Tribunalul nu poate da o hotărâre de divorţ pentru un motiv neinvocat.

 

Aspecte ale reglementării hotărârii de divorţ

În procedura civilă franceză părţile avansează la judecător o convenţie temporară.

Judecătorul are dreptul să ceară modificarea sau suspendarea clauzelor din această convenţie dacă i se par contrare intereselor copiilor. Controlul său asupra măsurilor temporare nu poate opera decât asupra acestui punct.

Dacă soţii nu sunt de acord cu privire la modificările aduse sau propuse de către judecător, atunci acesta le poate da o amânare pentru o audienţă ulterioară şi pentru a le permite să reflecteze şi să găsească o altă soluţie de maniera de a prezenta un nou proiect de convenţie temporara.

Soţii trebuie să fie de acord cu toate clauzele.

Apoi se redactează un document conform convenţiei dintre soţi si judecător.

După 3 luni de zile i se prezintă judecătorului o nouă cerere de divorţ care face referire la prima cerere.

Judecătorul sesizat va fixa un termen când vor fi prezente părţile şi va pronunţa, în timpul şedinţei, o hotărâre care omologhează convenţia definitivă şi pronunţă divorţul.

Dacă judecătorul are convingerea că soţii nu vor să divorţeze, va da o ordonanţă de respingere motivată a cererii de divorţ.

În convenţie, părţile, adică soţii, trebuie să se refere şi la încredinţarea copiilor, şi la împărţirea bunurilor.

Se desprinde ideea unei iniţiative a soţilor pentru luarea unei hotărâri de către judecător. De fapt şi în legislaţia română este consacrată această iniţiativă, deoarece judecătorul, prin hotărâre, poate lua act de învoiala părţilor, consider că în dreptul românesc această procedură este mai facilă şi mai simplă.

Reglementarea căilor de atac la divorţ

În noul cod francez de procedură civilă, apelul este posibil în termenul de 15 zile de la pronunţarea divorţului. Termenul nu se aplică în cazul hotărârilor care omologhează divorţul, respectiv în cazul divorţului prin acord. A doua cale de atac la divorţ este recursul în casare, care se declară în termenul de 15 zile de la pronunţarea hotărârii care consfiinţeşte convenţia sau pronunţă divorţul. Recursul este suspensiv de executare. O altă cale de atac este terţa opoziţie care constă în acţiunea promovată creditorilor unuia dintre soţi, în anul socotit de la momentul împlinirii formalităţilor prevăzute de art. 262 C. civ..

Legislaţia franceză prevede două forme de aducere la cunoştinţa soţilor a hotărârii pronunţate ia divorţ: prin notificare şi respectiv înştiinţarea soţului făcută de către aprod. In căzui negăsirii soţului la domiciliu, aprodul va depune hotărârea la primărie, trimiţând soţului o scrisoare, de aducere la cunoştinţă, iar în cazul în care soţul nu a fost găsit după adresă, loc de muncă etc. se va încheia un proces verbal în acest sens de către aprod.

Se prevede un termen de maxim 2 ani pentru comunicare a hotărârii, în caz contrar acţiunea este perimată. Art. 478  prevede un termen special de 6 luni de comunicare a hotărârii în cazul judecăţii contradictorii sau în cazul în care un soţ are domiciliul în străinătate.

Caracterele generale ale căilor de atac în procedura divorţului

1.       Efectul suspensiv care cuprinde atât judecata în fond cât şi măsurile provizorii dispuse;

2.   Efectul susceptibil de consimţământ sau renunţare cu unele excepţii privind soţul major.

Apelul

1. Subiecte

Soţul care a pierdut procesul, total sau în parte, dar şi celălalt soţ, pot promova apel pentru capetele de cerere a căror soluţie i-au nemulţumit. Soţul care a câştigat procesul nu are drept la apel.

2. Obiectul

Obiect al apelului pot fi:

a. ordonanţele judecătorului de afaceri familiale, pentru divorţul la cererea soţilor; pentru divorţul promovat de un singur soţ, sau în alte cazuri (divorţul din          culpă sau în caz de separaţie în fapt);

b.  hotărârile tribunalului de mare instanţă.

3. Termenul

Termenul este în principiu de o lună de zile de la comunicarea hotărârii, dar poate fi redus la 15 zile pentru ordonanţele judecătorului cu afaceri familiale ca şi pentru hotărârile ce conţin măsuri provizorii.

Dacă părţile sunt prezente la pronunţare, termenul curge de la acest moment, în caz contrar ei fiind de la comunicare.

Termenele pot fi şi mai mari de o lună de zile pentru soţul domiciliat în alt departament îndepărtat faţă de instanţă şi de două luni pentru cel cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.

Este prevăzută şi instituţia repunerii în termen cu o procedură specială.

4.     Forma apelului

Soţul nemulţumit apelează la un avocat specializat de pe lângă curtea de apel  care va depune cererea de apel la secretariatul curţii de apel.

Cererea este similară celei din dreptul românesc, prevăzută de art. 112 C. pr. civ. român, şi va fi comunicată părţii adverse.

 

5.     Procedura în faţa Curţii de apel

Avocaţii apelantului şi respectiv, ai intimatului îşi comunică reciproc actele de procedură în termen de două luni de zile de la citare în afara cazului în care hotărârea s-a definitivat.

Cauza este repartizată unui magistrat în faţa căruia se desfăşoară activitatea avocaţilor.

Magistratul se va pronunţa doar cu privire la criticile formulate în baza probelor invocate de apelant.

Intimatul poate formula şi el apel, prin avocat, care este un apel secundar, printr-un singur act, de la avocat la avocat şi care este admisibil în orice moment până la terminarea dezbaterilor.

în apel se pot invoca şi fapte noi, ulterioare pronunţării hotărârii şi se pot depune cereri reconvenţionale fie cu privire la divorţ, fie cu privire la separarea părţilor.

Părţile pot formula "noi cereri"  în apel cu privire la pensia de întreţinere şi daune interese.

Opoziţia

Este o cale de atac de retractare adresată aceleaşi instanţe care a pronunţat hotărârea în lipsa unuia dintre soţi.

1.     Obiectul

Opoziţia se face numai în situaţia când intimatul nu are avocat şi este judecat în lipsă pentru că citaţia nu i-a fost predată personal.

2.     Termenul

Opoziţia trebuie făcută într-un termen de o lună de la comunicarea hotărârii.

3.     Forma opoziţiei

Opoziţia este făcută pe calea înştiinţării prin intermediul unui avocat, în mod obligatoriu, care va indica mijloacele de apărare.

Opoziţia va fi judecată în aceleaşi condiţii ca şi fondul. Hotărârea atacată prin opoziţie este anulată prin noua hotărâre.

Recursul în casare

Termenul este de două luni de la comunicare şi respectiv de 15 zile pentru ordonanţele judecătorului de afaceri familiale care omologhează convenţia părţilor şi pronunţă divorţul.

Cererea de recurs în casare se depune la grefa instanţei şi este obligatoriu a fi rezumată de un avocat al consiliului de stat.

Asistenţa juridică este acordată în condiţii bine precizate.

Recursul în casare suspendă executarea hotărârii ceea ce echivalează cu faptul că soţii sunt tot căsătoriţi. Efectul suspensiv nu este incident şi pentru ocrotirea părintească a minorilor sau pentru acordarea pensiei.

Contrar unei opinii răspândite, Curtea de casaţie nu este un al treilea grad de jurisdicţie. Ea nu judecă cauzele ci numai examinează ţinând cont de mijloacele prezentate de-avocatul apărării, dacă decizia a fost dată conform legii.

Hotărârile de respingere sunt mult mai frecvente decât cele de casare şi adesea soţul recurent prin această cale de atac intenţionează să obţină doar o întârziere a punerii în executare a hotărârii.

Curtea poate respinge recursul şi hotărârea devine irevocabilă sau îl poate admite, casând cu trimitere, spre o nouă judecată, conform indicaţiilor instanţei superioare.

A treia opoziţie

În materia divorţului procesul priveşte exclusiv pe soţi si nu pot interveni terţe persoane.

Singura intervenţie admisibilă la instanţă este aceea a unui membru de familie cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Minorul, deşi este audiat cu privire la încredinţare, nu este parte în proces şi nu poate uza de calea de atac a recursului.

Această cale de atac este folosită de creditorii soţilor, în cazul divorţului prin consimţământ dacă se dovedeşte fraudarea drepturilor lor.

Procurorul nu poate uza de această cale de atac.

Recursul în revizuire

În această materie sunt prevăzute patru cazuri de admisibilitate, privind declaraţiile false, declaraţiile false ale soţiei, probe false sau martori mincinoşi.

Termenul este de două luni de zile de la momentul când soţul a cunoscut cauza pe care o invocă si judecata se face cu citarea părţilor.

Această cale de atac nu se aplică şi divorţului prin consimţământ.