Divortul - Reglementari ale divortului in Italia, Procedura divortului state ale Uniunii Europene

Italia

Divorţul amânat

Divorţul poate fi acordat soţilor care trăiesc separat, continuu de o anumită perioadă de timp.

Separarea poate fi consensuală sau judiciară, însă în ambele cazuri ea trebuie declarată în faţa judecătorului. Divorţul nu se acordă automat după expirarea termenului de separare deoarece soţii trebuie să introducă o cerere de divorţ. Cauza de divorţ este separarea în fapt si aceasta este omologată sau atestată prin hotărârea judecătorească.

Şi în Italia legislaţia civilă cunoaşte separarea consensuală.

Separarea consensuală. Ea corespunde unui divorţ prin consimţământul reciproc. Soţii cer concomitent separarea sau unul dintre soţi cere separarea şi celălalt o acceptă.

După prevederile legii din 1987, termenul de separare prealabilă introducerii acţiunii de divorţ este de 3 ani în toate cazurile (înainte până la anul 1987 a fost de 5 sau 7 ani). Termenul începe să fie socotit de la pronunţarea separării de către judecător.

Legea din 1987 impunea un termen de 3 ani de separare şi suprimă termenele suplimentare. Sentinţa cuprinde şi o omologare de separare. Cu această ocazie se verifică dacă dorinţa de a trăi separat este exprimată în acţiune şi omologarea separării creează o prezumţie de permanenţă a acesteia.

Separarea judiciară. Oricare dintre soţi poate cere judecătorului separarea judiciară chiar dacă independent de voinţa unuia sau a ambilor soţi se produc fapte care fac imposibilă menţinerea vieţii în comun sau care aduce un grav prejudiciu educării copiilor.

Această nouă redactare a articolului 151 din lege a înlocuit separarea pentru culpă pe care doar soţul inocent putea să o ceară, printr-o separare fondată pe noţiunea de faliment mai mult decât pe cea de culpă. Faptele care justifică separarea judiciară în general sunt aceleaşi cu cele considerate la divorţul din culpă şi anume în situaţii de adulter, în caz de violenţe sau de refuz a debitului conjugal.

Separarea în fapt a încetat să mai constituie motiv de divorţ distinct din moment ce legea autorizează pe unul sau pe ambii soţi să ceară oficial judecătorului să pronunţe sau să omologheze separarea.

în Italia căsătoria poate fi desfăcută dacă judecătorul stabileşte că uniunea spirituală ii materială între soţi nu poate fi menţinută sau reconstituită.

Dreptul italian admite două tipuri de divorţ: divorţul imediat care permite reglarea mor situaţii excepţionale şi divorţul amânat care cuprinde aproape în totalitate acţiunile le divorţ.

Divorţul imediat

Divorţul imediat este posibil la simpla cerere a soţului inocent în trei cazuri:

-       condamnarea soţului pentru delicte grave comise înainte sau în timpul căsătoriei;

-       obţinerea divorţului sau recăsătorirea în străinătate de către unul dintre soţi;

-       neconsumarea căsătoriei.

Cererea de divorţ In legislaţia Italiană

Competenţa

în legislaţia statului italian, competenţa de soluţionare a divorţului revine tribunalului din oraşul de reşedinţă al pârâtului, iar dacă acesta este plecat din ţară, competenţa revine tribunalului de la domiciliul reclamantului.

în situaţia în care ambii soţi sunt cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, cererea de divorţ se poate înregistra la orice tribunal din Italia.

Cererea se face de către reclamant iar dacă redactarea ei se face de către un avocat, acesta trebuie să o facă în baza unei procuri speciale.

Soţii se prezintă cu cererea în faţa preşedintelui instanţei la termenul fixat de acesta, în situaţia în care unul dintre soţi este bolnav mintal sau pus sub interdicţie, acesta va fi reprezentat de un curator special.

Reglementarea căilor de atac la divorţ în legislaţia italiană

împotriva hotărârii de divorţ pot formula apel soţii, dar şi copii minori printr-o persoană determinată în anumite situaţii. Apelul se judecă în camera de consiliu.

El nu poate fi promovat mai repede de 30 de zile de la comunicare, dar nici mai târziii de 1 an de la pronunţare.

în apel nu se audiază martorii şi părţile - soţii. Judecătorul va ţine cont de faptele noi invocate la rejudecare. Decizia, hotărârea poate fi modificată conform Legii nr. 127 1991.

Hotărârea poate fi modificată dacă nu este luată în apel definitiv. Altfel hotărârea se trece în puterea lucrului judecat