Drept Comunitar - Sursele Dreptului Comunitar
1. Tratatele
a. regulamentul
b. directiva
c. decizia
3. Actele neangajante de drept derivat
4. Principiile generale ale dreptului
6. Cutuma, dreptul internaţional, dreptul naţional al statelor membre
SURSELE DREPTULUI COMUNITAR
Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituia (şi o constituie) Tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.
Fundamentale pentru CEGA, CEE şi CEEA sunt, deci, Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma prin care se decidea apariţia celor trei Comunităţi. Fundamentale sunt, de asemenea, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. O relevanţă specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957, referitor la Curtea de Justiţie.
Diversele protocoale şi acorduri anexe au, deci, caracter de „surse comune" pentru cele trei comunităţi. Printre documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului comunitar, altele decât Tratatele constitutive, aici vom aminti:
Acordul semnat la Roma simultan cu semnarea Tratatelor constitutive, referitor la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene, precum şi cu „Tratatul de Fuziune al instituţiilor", semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965; „Tratatul de la Luxembourg", din 22 aprilie 1970 care a modificat procedura, dar şi „forţa" bugetar-financiară a Comunităţilor, substituind „contribuţia statelor" printr-un „sistem de resurse proprii", înţeles ca mijloc de finanţare a bugetului comunitar;
„Actul Unic European", semnat la Luxembourg, la 17 februarie 1986 şi la Haga la 28 februarie 19865, ce includea, în Titlul II, diverse modificări ale conţinutului Tratatelor, iar în Titlurile I şi III se făceau referiri la Consiliul European şi la Cooperarea Politică Europeană;
Acordurile din 22 ianuarie 1972 referitoare la condiţiile de aderare şi modificările aduse Tratatelor constitutive ca urmare a integrării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în Comunităţile Europene,Tratatul de la 28 mai 1979 referitor la încorporarea Greciei în Comunitate" şi „Tratatul din 12 iunie 1985 referitor la aderarea Spaniei şi Portugaliei"7.
Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară" o ordinii juridice comunitare. Aceasta nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână şi posibilitatea de a semna, între ele, acorduri, în principiu, chiar Tratatele prevedeau această posibili" ţaţe, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.
Mai important, rămânea faptul că, statele membre îşi puteau încheia acordurile în forme simplificate şi nesupuse ratificării, prin intermediul activităţilor şi a înţelegerilor pe care le făceau reprezentanţii în Consiliu, în fine, statele membre puteau să depăşească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.
La început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene; se enunţă obiectivele acestora; se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective; se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.
Majoritatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.
De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţilor europene, ci referitor la Comunităţile Europene.
Dimpotrivă, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora , se poate defini ca drept al comunităţilor europene.
Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care formează dreptul primar
1. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului semnat la Paris, la 18 aprilie 1951
2. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957
3. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957
4. Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene semnată la Roma, la 25 martie 1957. În baza acestei convenţii şi având drept scop evitarea unei multiplicări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie ale CEE şi CEEA (ce se creau la acel moment) să fie aceleaşi cu cele deja existente pentru CECA astfel încât Adunarea şi Curtea celor trei comunităţi să fie comune chiar dacă restul instituţiilor rămâneau separate.
5. Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a comunităţilor Europene", din 1967 şi „Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.
Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune" stabilea că atât Consiliul va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca şi „Consiliul Comunităţilor Europene", precum şi Comisia, care va fi de asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind competenţe ale „înaltei Autorităţi" a CECA, dar şi pe cele ale Comisiei CEE şi ale Comisiei CEEA şi devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Europene.
Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţională, început prin Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfel încât, deşi rămân toate cele trei Comunităţi, instituţiile acestora -Consiliul, Comisie, Adunare şi Curte — vor fi comune celor trei comunităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în loc de 12, câte ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).
6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi a Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene", semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970. Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene stabilind, ca mijloc de finanţare a activităţilor comunitare, un sistem de resurse proprii bazat, fundamental, pe drepturile de vamă şi alte taxe pe comerţul exterior.
7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei, Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord", semnat la 22 ianuarie 1972. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor constitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adaptării compoziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată de aderarea unor noi state.
8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de Investiţii", semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în redactarea tratatelor constitutive în afara celei din titlu.
9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios (întărindu-le) competenţele Parlamentului European în sfera bugetară cât şi sistemul de resurse proprii comunităţilor (aşa cum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970) incluzându-se, între acestea, şi posibilitatea „recoltării" unui procent din baza TVA — iniţial 1% — a fiecărui stat membru.
10. Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct, semnată la 20 septembrie 1976. Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoarece membrii Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de către parlamentele naţionale.
11. Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, semnat la Atena la 28 mai 1979. Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea" tratatelor constitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării componentelor instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderarea Greciei.
12. Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte Groenlanda, în esenţă, prin acesta se codifică încetarea aplicării tratatelor constitutive în cazul Groenlandei.
13.Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile Europene, semnat al Lisabona şi Madrid la 12 iunie 1985. Acest tratat nu a modificat dreptul primar, în afara modificărilor ce decurg din adaptarea compoziţiei instituţiilor comunitare la situaţia după aderarea noilor membrii.
14. Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European, semnat în 1986, la Luxembourg de către Germania, Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Italia. A modificat redactarea unor articole ale tratatului constitutiv , în scopul „punerii în operă" a Pieţei Unice, începând cu l ianuarie 1993.
15. Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii al Comunităţii Europene, 24 iunie 1988, prin care se modifică sistemul de resurse proprii stabilit prin Decizia de la 7 mai 1985.
16. Tratatul Uniunii Europene", semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.
Prin acest tratat s-a creat Uniunea Europeană şi s-a modificat redactarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene astfel încât să poată fi implementată Uniunea Economică şi Monetară.
17. Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile Europene, semnat la Corfu, la 24 iunie 1994.
Acest tratat a însemnat, în fapt, adaptarea articolelor Tratatului Uniunii şi a celor trei Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene la situaţia creată de aderarea noilor membrii.
18. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a Comunităţilor Europene, 31 octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988.
19. „Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997 prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene şi tratatele constitutive ale fiecăreia din cele trei comunităţi europene.
20. „Tratatul de la Nisa, convenit de către şefii de state şi guverne cu ocazia Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000.
Dreptul derivat este format din totalitatea actelor normative adopţaţe de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atribuite lor de către tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţilor acestora.
În cazul CEE şi EURATOM, puterea de decizie se manifestă prin intermediul a trei tipuri de acte normative:
1. Regulamentul;
2. Directiva;
3. Decizia.
Regulamentele sunt dispoziţii sunt adoptate de către Comisie sau Consiliu ca urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de norme obligatorii şi nu de simple rezoluţii sau recomandări. Au caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemn şi important din întreg blocul legislativ comunitar.
El reprezintă principala sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de sectoare care poate şi trebuie să le regularizeze, ci — mai ales — pentru că este unica sursă de drept secundar care permite autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelor i fără aprobarea guvernelor naţionale. În acest sens, paragraful 2 al art. 189 TCE, ca şi art. 161 TCEEA, prevede că: regulamentul va avea aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu în elementele sale şi direct aplicabil fiecărui stat".
O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general, altă caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie ei state membre sau autorităţi comunitare, şi în fine, Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, este automat „parte a ordinii juridice statale". Spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu Directivele (pentru CE şi CEEA) şi cu Recomandările CECA), drepturile şi obligaţiile derivate din Regulament au aplicabilitate imediată în teritoriul fiecărui stat, fără necesitatea ca o normă naţională să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul Regulament. Norma naţională poate clarifica Regulamentul, dar nu îl poate împiedica, şi aplicarea Regulamentului se face de la intrarea sa în vigoare şi nu de la intrarea în vigoare a eventualei norme naţionale referitoare la el. Regulamentul reprezintă „adevărata putere europeană" deoarece, prin el, unitatea dobândeşte dreptul de „a legisla direct, fără intermediere naţională".
Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se precizează acest lucru intră în vigoare automat de la publicarea sa (art. 191 TCE şi art. 162 TCEEA) .
Dreptul comunitar iniţial cunoştea
- Regulamentul de Bază;
- Regulamentul de Aplicare sau Dezvoltare.
Primul, este cel de care am vorbit până acum; celălalt îl întâlnim atunci când se elaborează un Regulament pentru dezvoltarea normativă a celui dintâi.
Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Consiliu şi Comisie, în redactarea dată acestui articol prin TUE, se ştabiIeşte că Regulamentele pot fi adoptate de Consiliu şi PE, în comun. În practică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către Consiliu,, iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCE sau 124 TCEEA).
Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici. unul nu este subordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singura ierarhie este cea deja amintită între cele două tipuri de Regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă aceasta nu înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament, sau invers.
Directiva obligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă — la nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei şi a mijloacelor necesare atingerii acesteia. Directiva poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se aplică prin intermediul acestora.
Conform paragrafului trei al art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA, „Directiva va obliga statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatului la care va trebui să ajungă lăsându-i acestuia libertatea de a alege forma şi mijloacele". Altfel spus, Directiva apare ca o „lege-cadru", pe care fiecare stat trebuie să o aplice punând în vigoare, în acest sens, normele sale naţionale.
În cazul Directivei, se poate vorbi despre o „regularizare omogenă la nivelul UE", doar după intrarea sa în vigoare în toate statele membre (prin regularizări naţionale subsecvente adoptării acesteia). Doar adoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, acestea urmând procedurile constituţionale din fiecare ţară.
Toate acestea demonstrează simplitatea aplicării unui Regulament (aplicare directă) şi caracterul complicat al Directivei. Directiva continuă însă să existe, fiind o expresie a respectării suveranităţii statelor membre în anumite sectoare, în ziua de astăzi, Directiva este criticată, atât în sensul că, fiind prea detaliată uneori, nu lasă statului membru capacitate suficientă de „mişcare" în raport cu dreptul intern, cât şi în sensul că, dimpotrivă, fiind prea „generală" lasă prea multă marjă de manevră statelor.
Ceea ce caracterizează Directiva este că nu vorbim de un act având caracter general ci de un act având un „adresant precis". Directiva nu este, deci, direct aplicabilă, spre deosebire de Regulament, în sensul că nu creează direct drepturi şi obligaţii statelor cărora li se adresează.
Directivele sunt adoptate de către PE împreună cu Consiliul, de către Consiliu şi Comisie, în general, Consiliul este cel care elaborează directive, în baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificată.
Publicarea Directivelor în JOCE/DOCE nu înseamnă şi aplicabilitate, dat fiind „caracterul normativ indirect" al acestora, normele naţionale ce dezvoltă directiva fiind cele care regularizează aplicarea propriu-zisă a lor.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Este vorba despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru. În art. 189 al TCE şi art. 161 al TCEEA se semnalează că, între actele normative ce pot fi adoptate de către PE şi Consiliu (împreună), Consiliu şi Comisie, se află şi Decizia. Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un act de valoare juridică limitată la un sector sau caz.
Decizia se diferenţiază şi de Recomandări şi Avize, prin aceea acestea nu sunt angajante. Exista însă şi Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale căror efecte se aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directive)
În categoria Deciziilor se înscriu actele adoptate (conform art. TCE şi art. 161 TCEEA) de către Comisie, în virtutea competenţi proprii ale acesteia (art. 85, art. 89, art. 92, art. 93, art. 115 etc. TCE).
Conform art. 191 TCE şi 163 TCEEA, Deciziile ca şi Directivele au efect începând cu notificarea acestora, celor interesaţi, fără a fi necesară publicarea în JOCE/DOCE. Aceasta se face doar spre informare. Conform art. 190 al TCE şi art. 162 al TCEEA Directivele, la fel ca şi Regulamentele sau Deciziile, trebuie motivate. Motivarea în cazul Deciziilor trebuie să fie mai detaliată, dat fiind faptul că, neavând un caracter general, ele nu pot afecta funcţionarea de ansamblu a Uniunii.
Actele neangajante de drept derivat
Recomandări şi Avize
Independent de deciziile juridice angajante, Consiliul şi Comisii pot adopta unele decizii neangajante a căror forţă politică diferă în funcţie de gradul de integrare a respectivei activităţi comunitare. Este vorba despre Avize sau Recomandări al căror conţinut, cum indică tratatele de la Roma, nu obligă statele membre.
La acestea se referă art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA. La rândul lui art. 190 al TCE arată că „Regulamentele, Directivele şi Deciziile adoptate în comun de către PE şi Consiliu cât şi Regulamentele, Directivele sau Deciziile adoptate de către Consiliu sau Comisie trebuie motivate şi trebuie să se refere la Propuneri sau Avize. Altfel spus, Recomandarea sau Avizul sunt anterioare adoptării de acte normative obligatorii, precum Regulamentele, Deciziile sau Directivele.
Trebuie să mai spunem că, deşi nu sunt obligatorii, ele „delimitează subiectul" ce urmează a fi regularizat prin actele angajante, ceea ce le dă o deosebită relevanţă, în ceea ce le priveşte, în timp ce Avizele au mai mult un caracter tehnic, „Recomandările" constituie un instrument utilizat pentru a „incita", „provoca" statele membre în adoptarea de „atitudini faţă de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare.
Principiile generale ale dreptului
Spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie care în statutul său (art. 38 paragraful 1 lit. c) este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”, Curtea Europeană de Justiţie nu dispune de o prevedere asemănătoare în tratatele constitutive sau în protocoalele relative la statutul său.
Totuşi, Curtea a recurs şi recurge frecvent la principii generale sau
Dreptul comunitar (originar ori derivat) este conceput pentru realizarea unor scopuri economice determinate, fiind - de aceea - departe de a reglementa toate problemele pe care ordinea juridică le poate ridica. Pentru a răspunde acestei necesităţi, Curtea nu putea face apel decât la principii generale. Metodele de interpretare pe care ea le foloseşte au jucat un rol deosebit în dezvoltarea dreptului comunitar, dar interpretarea surselor scrise nu putea acoperi întreaga nevoie de reglementare. În acest context, în hotărârile Curţii au
În ce priveşte originea principiilor astfel consacrate, ea este diversă, o enumerare neputându-se face în absenţa unei clasificări. În doctrină au fost evidenţiate clasificări diferite, una din cele mai des folosite fiind cea tripartită, în:
principii inerente oricărui sistem juridic organizat, principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre şi principii deduse din natura Comunităţilor Europene.
Examenul conţinutului principiilor generale comportă două aspecte: cel al
Păstrând delimitarea între principiile generale de drept (cele inerente oricărui sistem juridic organizat şi cele comune sistemelor juridice ale statelor membre) şi principiile deduse din natura comunităţilor, putem enumera ca făcând parte din prima categorie principiul securităţii juridice, cel al protecţiei încrederii legitime, principiile care derivă din exigenţele statului de drept.
În ce priveşte categoria principiilor generale deduse din natura comunităţilor, ea este formată din ansamblul regulilor pe care judecătorul comunitar le degajă din dispoziţiile tratatelor, cărora el le atribuie o valoare fundamentală. Se remarcă în sânul acestei categorii o diviziune între principiile generale cu caracter instituţional şi principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună.
Principii generale cu caracter instituţional sunt aplicabilitatea directă a
Un alt principiu din această categorie este cel al echilibrului instituţional, reprezentat — potrivit jurisprudenţei Curţii — de un echilibru al puterilor, adică de o repartiţie a funcţiilor şi atribuţiilor între cele trei instituţii comunitare. Curtea vede în echilibrul instituţional un principiu cu caracter constituţional, care trebuie aplicat mai ales relaţiilor interinstituţionale.
Principiile generale deduse din noţiunea de Piaţă comună sunt cele enunţate de dispoziţiile tratatelor ca inerente creării şi funcţionării unei pieţe comune şi sunt reluate în dispoziţiile proprii domeniilor diferite reglementate de aceste tratate.
Caracterul jurisprudenţial al principiilor generale le conferă acestora o
Parte integrantă a sistemului dreptului comunitar, principiile împrumută de la acest drept calităţile sale în raport cu dreptul naţional. Ele se impun astfel ca atare autorităţilor statelor membre în exercitarea puterilor de care acestea dispun în domeniile reglementate de dreptul comunitar.
În ipoteza în care în aceeaşi situaţie mai multe principii ar apărea concurente, chiar opuse, îi aparţine judecătorului comunitar să îl determine pe acela care se aplică făcând să prevaleze principiul care în opinia sa trebuie să se impună.
În concepţia continentală a dreptului, rolul jurisprudenţei ca izvor de drept este redus în general. Nu aceeaşi este şi situaţia jurisprudenţei CEJ, date fiind caracteristicile şi natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind
