Dreptul familiei - Situaţia minorului în dreptul român al familiei, domiciliu, întreţinere, stabilirea maternităţii, înregistrarea naşterii
1. Stabilirea domiciliului minorului
2. Obligaţia legală de întreţinere
3. Acţiunea în stabilirea maternităţii
4. Înregistrarea tardivă a naşterii
1. Stabilirea domiciliului minorului
Părinţii, în virtutea principiului egalităţii acestora în ce priveşte drepturile şi îndatoririle lor faţă de copilul minor, trebuie să ia, de comun acord, măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor.
În cazul în care există neînţelegeriîntre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce ascultă părinţii, poate hotărî, potrivit cu interesul copilului conform art. 99 C. fam. Din prevederile acestui text reiese, că autoritatea tutelară poate doar rezolva neînţelegerile dintre părinţi, dar nu să se substituie acestora. Dacă autoritatea tutelarănu poate rezolva neînţelegerile dintre părinţi, aceasta nu poate nesocoti părerile acestora, trecând peste ele, şi luând o hotărâre care să nu fie propusă de nici unul din părinţi. Acest lucru ar însemna ca autoritatea tutelară să exercite drepturile părinteşti ceea ce ar fi contrar legii.
De asemenea, nici sesizarea autorităţii tutelare de către părinţi nu este obligatorie. Atunci când părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul, în caz de neînţelegere între părinţi, neînţelegere care nu poate fi rezolvată de autoritatea tutelară, competenţa revine instanţei de judecată, care, după ce va asculta autoritatea tutelară şi pe copil, dacă acesta a împlinit 10 ani, va decide ţinând seama de interesele minorului (art. 100 C. fam).
După împlinirea vârstei de 14 ani, copilul minor are capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta având posibilitatea de a cere încuviinţarea autorităţii tutelare de a-şi schimba felul învăţăturii, ori pregătirii profesionale stabilite de părinţi, sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam).
Încuviinţarea autorităţii tutelare pentru cererile minorului, care a împlinit vârsta de 14 ani, se dă fără a fi nevoie de soluţionarea cererii de către instanţa de judecată.
2. Obligaţia legală de întreţinere
Obligaţia legală de întreţinere, aşa cum o arată şi titlul, nu este o conventie stabilită de părţi pentru furnizarea întreţinerii, ci este o obligaţieimpusă de lege unei persoane, de a acorda altei persoane, mijloacele necesare traiului.
Obligaţiile legale de întreţinere prevăzute de legesunt:
- între soţ şi soţie;
- între părinţi şi copii (între adoptat şi adoptator);
- între bunici şi nepoţi sau strănepoţi;
- între fraţi şi surori;
- între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ dar numai dacă căsătoria a fost desfăcută din vina celuilalt soţ(sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, având dreptul la întreţinere numai soţul de buna credinţă);
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ, are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil, iar dacă copilul a fost întreţinut cel puţin zece ani, va putea fi obligat şi el la rândul sau la întreţinere, în cazul stării de nevoie a soţului.
La acordarea întreţinerii trebuie respectată o anumita ordine, atunci când se formulează acţiuni în justiţie. Astfel dacă persoana obligată prin lege, la întreţinere, este în imposibilitate totală de a acorda întreţinere, aceasta poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare, iar când imposibilitatea este parţială se va putea cere completarea întreţinerii.
Potrivit art. 89 C fam. această ordine este următoarea: soţii îşi datorează întreţinerea înaintea celorlalţi obligaţi, descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, fraţii şi surorile datorează întreţinere, după părinţi, însă înaintea bunicilor, iar soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ datorează întreţinere faţă de acel copil după părinţii săi fireşti. Cel care solicită întreţinerea, trebuie să îndeplinească două condiţii generale: prima este starea de nevoieîn care se afla acea persoană, ce nu are venituri şi care nu-şi poate procura cele necesare traiului (nu poate cere întreţinere cel care are venituri, sau bunuri care nu îi sunt neapărat necesare şi care ar putea fi vândute pentru procurarea celor necesare traiului).
Această stare de nevoiese modifică, pe măsură ce se schimbă nivelul general de trai, astfel încât trebuie apreciată în raport de situaţia concretă a persoanei respective şi, mai ales, trebuie dovedită.
A doua condiţiecerută este incapacitatea de a munci,ce poate proveni din boală sau bătrâneţe, cu consecinţa că, persoanele apte de muncă dar care nu muncesc, nu au dreptul la întreţinere.
În privinţa minorilor, aceste condiţii se interpretează într-un sens mai larg, astfel starea de nevoie ale minorilor se apreciază când prin mijloacele proprii, aceştia nu-şi pot realiza condiţii de trai la nivelul părinţilor, iar incapacitatea de a muncii derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social.
Condiţiilepe care trebuie să le îndeplinească persoana care are obligaţia de întreţinere privesc, în primul rând, posibilitatea acesteia de a dispune de mijloace materiale necesare, ţinându-se cont, în acelaşi timp, şi de veniturile şi bunurile persoanei, precum şi de sarcinile şi obligaţiile pe care le are, dar şi aceea de a nu exista o altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege. Cuantumul pensiei de întreţinere va putea fi modificat, în cazul în care veniturile, avute în vedere de instanţă la stabilirea obligaţiei de întreţinere, s-au micşorat sau s-au mărit, ori situaţia celui care a solicitat întreţinere s-a modificat.
În ce priveşte înţelegerea părinţilor, cu privire la contribuţia fiecăruia la întreţinerea copilului minor, aceasta este valabilă, doar dacă, prin aceasta nu se nesocotesc drepturile minorului, putând chiar fi scutit de întreţinere, unul dintre părinţi, în situaţia în care întreţinerea, acordată de celălalt părinte, este suficientă pentru nevoile concrete ale minorului.
Având în vedere caracterul succesival obligaţiei de întreţinere, aceasta nu va putea fi acordată sub forma unei prestaţii unice, globale, deoarece, trebuie să asigure cheltuielile de întreţinere prin prestaţii periodice, potrivit nevoilor beneficiarului, dar şi a mijloacelor celui obligat
Obligaţia de întreţinere, poate fi executată atât în natură cât şi prin plata unor sume de bani.
3. Acţiunea în stabilirea maternităţii
Stabilirea filiaţiei, faţă de mamă, a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei, se numeşte maternitate şi produce efecte juridice dacă este stabilită în condiţiile prevăzute de lege. Stabilirea maternităţii cunoaşte o reglementare juridică proprie, diferită de cea a paternităţii. Ea presupune dovedirea faptului naşterii copilului şi identitatea acestuia cu cel despre a cărei filiaţie este vorba.
Potrivit art. 47 C. fam. dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul constatator al naşterii.
Realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii şi existenţa concordantă a acestuia şi a folosirii stării civile, creează prezumţia absolută că, starea civilă arătată, corespunde realităţii.
Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei, astfel: copilul poartă în mod constant numele mamei, este considerat ca atare de către mama lui şi familia acesteia, este considerat în această calitate şi de către celelalte persoane.
Cazurile în care poate fi pusă în discuţie starea civilă a copilului: când copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile dar acestea nu sunt concordante; copilul nu are nici certificat de naştere şi nici folosirea stării civile; copilul are certificat de naştere dar nu are folosinţa stării civile.
Cazurile în care poate interveni recunoaşterea filiaţiei faţa de mamă (art. 48 C. fam.) sunt: atunci când naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau atunci când copilul a fost trecut, în registrul de stare civilă, ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.
Recunoaşterea se poate face numai prin declaraţie la serviciul de stare civilă, înscris autentic şi testament. Orice recunoaştere care nu corespunde adevărului poate fi contestată de către orice persoană interesată (art. 49 C. fam.), fiind imprescriptibilă.
Acţiuneaîn stabilirea maternităţii (art. 50 C. fam.), se face atunci când filiaţia faţă de mamă nu poate fi dovedită prin actul de naştere, acţiunea având caracterul unei acţiuni în reclamaţie de stare civilă al cărei obiect este limitat la stabilirea maternităţii.
Pornirea unei asemenea acţiuni nu este posibilă decât în următoarele cazuri:când din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se mte face prin certificatul constatator al naşterii; când se constată realitatea dor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.
Dreptul la acţiuneaparţine numai copilului, atunci când el este lipsit de capacitate de exerciţiu (minor sub 14 ani sau pus sub interdicţie) acţiunea poate fi pornită de reprezentantul legal fără încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea se poate introduce de acesta, fără a avea nevoie de încuviinţarea reprezentantului său legal, iar când copilul are capacitate de exerciţiu, acţiunea se poate introduce doar de acesta.
Dacă copilul a decedat, moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea stabilirea maternităţii, dar o pot continua dacă aceasta fusese introdusă copil.
Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă se introduce împotriva pretinsei mame, iar, după moartea acesteia, împotriva moştenitorilor acesteia, şi este imprescriptibilă.
4. Înregistrarea tardivă a naşterii
Starea civilă a unei persoane se dovedeşte cu actele întocmite în registrele s stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora, şi este reglementată de Legea nr. 119/1996. Întocmirea actului de naştere se face la autoritatea administraţiei publice cale în a cărei rază teritorial-administrativă s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei verbalea părinţilor (sau a medicului, persoanele care au st de faţă la naştere, rudelor ori vecinii care au luat cunoştinţă).
Această declaraţie trebuie făcută într-un termen de 15 zile de la naştere, şi trebuie însoţită de actul de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului medical constatator şi a certificatului de căsătorie dacă este cazul.
Dacă declaraţia se face după trecerea acestui termen, dar înăuntrul termenului f de l an, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului.
În cazul în care declaraţia este făcută după trecerea unui an de la naştere, întocmirea actului nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătoreştidefinitive şi irevocabile (art. 21 din Legea nr. 119/1996).
Pentru obţinerea acestei hotărâri trebuie introdusă o acţiune de înregistrare tardivă a naşterii. Cererea este scutită de taxa de timbru, în vederea soluţionării unei astfel de cereri, instanţa va solicita poliţiei verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit.
La judecarea acestei cauze este obligatorie participarea procurorului, în acelaşi fel se procedează şi când naşterea copilului s-a produs în străinătate, iar întocmirea actului nu s-a făcut în străinătate la misiunea diplomatică, la oficiul consular al României, sau la autoritatea locală din străinătate, atunci declaraţia de naştere se face în ţară.
