Procedura de exequatur/exequator
Raporturile juridice care implică un element străin (de extraneitate) se rezolvă prin intermediul instituţiei numită exequatur. Dacă o hotărâre judecătorească străină nu se execută de bună voie, se pune problema executării silite, prin procedura exequaturului, reglementată în România de Legea 105 din 1992. Efectele hotărârilor străine sunt reglementate de secţiunea IV a Legii menţionate.
Condiţiile recunoaşterii hotărârilor străine sunt :
· instanţa statului emitent să fi fost competentă;
· forma actului trebuie să se supună regulii locus regit actum;
· hotărârea să fie definitivă în statul unde a fost pronunţată;
· să existe reciprocitate între România şi statul în care hotărârea a fost pronunţată.
Recunoaşterea de plin drept se face doar în cazul în care priveşte statutul civil al persoanei în cauză şi a fost mai întâi recunoscută de statul de cetăţenie al părţii.
Recunoaşterea poate fi refuzată în următoarele situaţii :
· hotărârea este rezultatul unor fraude în procedura urmată în străinătate,
· hotărârea încalcă ordinea de drept internaţional privat român,
· procesul a fost soluţionat între părţi, printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a instanţelor române.
Odată recunoscută hotărârea străină ea produce aceleaşi efecte ca şi o hotărâre naţională (autoritate de lucru judecat, opozabilitate şi forţă probată).
Cererea de recunoaştere poate fi făcută pe cale principală sau incidentă şi trebuie să cuprindă toate elementele obligatorii ale unei cereri de chemare în judecată şa cum sunt enumerate de Codul Civil român. Încuviinţarea executării hotărârii străine este condiţionată de faptul că hotărârea trebuie să fie executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o, iar dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris.
Acestor condiţii li se adaugă şi dovada caracterului executor eliberată de instanţa care a pronunţat respectiva hotărâre. Instanţa sesizată se pronunţă asupra cererii, cu citarea părţilor, emiţând titlul executoriu. Încheierea se dă în camera de consiliu.
