Spete - Exequatur/ Exequator
Hotărâri de divorţ pronunţate în străinătate.
Competenţa instanţelor române, exequatur, cetăţeni cu domiciliul în străinătate: divort, strainatate, hotarare, domiciliu, instanta, instante romane, cetatenie, cetatenie romana, competenta, soti, reclamant, parat, parata, sotie, decizia, legea, aplicarea legii, actiunea divort
1. Lipsa domiciliului comun al partilor. Sotul reclamant domiciliat in romania. Hotarare de divort pronuntata in strainatate. Sectia civila a Tribunalului, Decizie nr. 41/1990 din 01/01/1990 (Suceava).
2. Divort. Soti care nu au cetatenie comuna si nu au domiciliu comun. Instanta competenta.
3. Divort prin acordul partilor. Aplicarea legii in timp in cazul actiunilor introduse anterior modificarii Codului de procedura civila, prin Legea nr. 59/1992. Modul de indeplinire a conditiilor prevazute de legea modificatoare. Competenta instantelor romane.
Cat priveste fondul divortului, se constata ca fapta retinuta prin hotarare a carei exequatur se cere - parasirea sotului reclamant de catre sotia parata si reintoarcerea ei in tara de domiciliu, situatie care dureaza de mai multi ani, avand caracter definitiv - indreptateste desfacerea casatoriei potrivit legii romane si nu este contrara ordinii publice din Romania, incat sunt satisfacute si conditiile cerute de art. 375 Cod de procedura civila, privitoare la concordanta acestor hotarari cu legea si ordinea publica din Romania.
In sfarsit, trebuie conchis ca este intrunita si conditia existentei reciprocitatii de executare - prevazuta de textul aratat - cata vreme, prin chiar pronuntarea divortului, faptic se recunoaste existenta reciprocitatii, iar logic, ratiunea legii circumscrie un interes major, si anume ca efectele unei hotarari judecatoresti straine, care concorda ordinii de drept romane si intereseaza starea civila a unui cetatean roman, cu domiciliul in tara, sa se produca, adica sa dobandeasca forta executorie si autoritate de lucru judecat.
Asa fiind, se impune admiterea cererii si incuviintarea executarii celor doua hotarari judecatoresti, in sensul inscrierii lor in actul de casatorie.
Pe de alta parte, potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international privat, daca sotii nu au cetatenie comuna si nici domiciliu comun, raporturile lor personale si patrimoniale sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au avut resedinta comuna.
Prin decizia civila nr. 1896/A din 30 iunie 2000 pronuntata de Tribunalul Timis in dosar nr. 7516/C/1999 s-a admis apelul declarat de reclamantul T.I. impotriva sentintei civile nr. 3857 din 3 iunie 1999 pronuntata de Judecatoria Timisoara in dosar nr. 6824/1998, a fost schimbata sentinta primei instante, iar in fond a fost admisa actiunea de divort formulata de reclamant impotriva paratei T.I., dispunandu-se desfacerea casatoriei incheiata de parti la data de 10 iunie 1995 in Serbia, din vina ambilor soti. Totodata, s-a dispus ca parata sa reia numele avut anterior casatoriei. Minora partilor a fost incredintata mamei parate, iar reclamantul a fost obligat la intretinere in cuantum de X din veniturile sale nete realizate lunar.
Tribunalul a apreciat ca in mod gresit prima instanta a respins actiunea ca nefiind de competenta instantelor romane, iar pe fond a retinut ca relatiile de casatorie sunt grav si iremediabil vatamate, incat continuarea casatoriei nu mai este posibila.
Parata a declarat recurs impotriva acestei decizii, invocand necompetenta instantelor romane de a solutiona cauza.
Curtea a apreciat ca recursul este neintemeiat pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art. 23 alin. 3 din Conventia privind asistenta juridica dintre Romania si Iugoslavia, competenta de solutionare a acestei cauze revine instantei pe a carei raza teritoriala partile au avut ultimul domiciliu comun, iar in speta, partile au avut ultimul domiciliu comun in localitatea Dumbravita, judetul Timis.
Astfel, pana la nasterea minorei Andreea sotii au locuit in localitatea Dumbravita, minora fiind nascuta in localitatea Zrenjanin, in Serbia. Dupa nasterea minorei parata nu a mai revenit in Romania, iar reclamantul si-a desfasurat activitatea neintrerupta in calitate de angajat al regionalei C.F.R. Timisoara.
Conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept international privat, daca sotii nu au cetatenie comuna si nici domiciliu comun, relatiile lor personale si patrimoniale sunt supuse legii statului pe teritoriul caruia au avut resedinta comuna, iar acest stat este Romania.
In consecinta, exista concordanta intre dispozitiile Legii nr. 105/1992 si cele ale conventiei bilaterale dintre cele doua tari ai caror cetateni sunt partile in cauza.
Actiune privind desfacerea prin divort a casatoriei incheiata intre parti, in anul 1990, in arondismentul 19, Paris - Franta, introdusa anterior modificarii Codului de procedura civila prin Legea nr. 59/1992 si intrarii in vigoare a Legii nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
a) in virtutea principiului aplicarii imediate a legii noi, s-a considerat, contrar statuarii instantei de apel, ca este posibila solicitarea desfacerii casatoriei prin acordul partilor, adoptata prin dispozitiile art. 618 indice1 C. proc. civ. chiar in ipoteza in care prin actiunea introductiva s-a cerut desfacerea casatoriei pentru motive temeinice, in raport cu reglementarea mai restrictiva existenta anterior.
O asemenea conceptie nu implica admiterea retroactivitatii legii modificatoare ci numai indreptatirea partilor de a beneficia, in viitor, de o institutionalizare mai rationala a materiei respective.
b) Exigenta textului modificator, in sensul ca, in cazul in care actiunea de divort se intemeiaza pe acordul partilor, ea va fi semnata de ambii soti, poate fi in situatia data, a unei actiuni introduse de reclamant anterior modificarii, suplinita prin inscrisul semnat de parata, confirmativ al acordului acesteia la desfacerea casatoriei nefiind necesara intocmirea unei noi cereri, semnata de ambele parti, cu acelasi obiect.
c) Referitor la competenta instantei romane de a solutiona actiunea, instanta de apel s-a referit la dispozitiile cuprinse in Sectiunea a-II-a - casatoria si divortul - din Legea nr. 105/1992 - care privesc conditiile de fond cerute pentru incheierea casatoriei, relatiile personale - si patrimoniale dintre soti si divortul, fara a observa ca dispozitiile privitoare la competenta sunt cuprinse in dispozitiile art. 148 si urmatoarele din lege.
Din acest punct de vedere, in raport cu faptul ca normele respective de procedura in materie de drept international privat, privind competenta jurisdictionala nu cuprind reguli precise, in situatia specifica in cauza, s-a stabilit ca devin aplicabile dispozitiile art. 607 C. proc. civ., instanta competenta, in ipoteza cand paratul nu are domiciliul in tara, fiind judecatoria in circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul, daca paratul nu invoca exceptia de incompetenta, care, sub aspectul retinut, are caracter relativ.
Prin urmare, solutia pentru stabilirea competentei jurisdictionale este oferita de art. 150 pct. 1 Legea nr. 105/1992 care prevede ca "Instantele romane sunt (...) competente sa judece (...) procesele dintre persoanele cu domiciliul in strainatate referitoare la actele sau faptele de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman".
In speta, sunt indeplinite cele doua conditii cumulative prevazute de textul de lege mai sus aratat, intrucat reclamanta-recurenta este cetatean roman iar casatoria a fost inregistrata in Romania.
Chestiunea domiciliului comun ce a fost avut in vedere de catre Tribunalul Constanta este lipsita de relevanta, in speta de fata ea putand sa prezinte interes numai in ipoteza in care nici unul dintre soti nu ar fi mai avut cetatenie romana si nici domiciliul (resedinta) in Romania, situatie in care problema competentei jurisdictionale trebuie transata in favoarea instantei straine.
Prin urmare, art. 20 si art. 22 din Legea nr. 105/1992 ce solutioneaza conflicte de lege si nu de jurisdictie nu au incidenta asupra stabilirii instantei competente, ele fiind utile doar in momentul aflarii legii chemate sa guverneze cauza.
